Tați în dialog: Marius Florea Vizante (II) – “Râsul mi se pare la fel de important ca aerul în viața unui om.”

Prima parte a dialogului o puteți citi aici.

A.Z.: Bănuiesc că următoarea mea întrebare e redundantă: unde ți-ai dori să trăiască fata ta, în România sau în altă parte? E redundantă?

M.F.V.: Nu, deloc. M-am gândit frecvent să plec din țară, și înainte de a o avea pe Katia. Cel mai aproape de a părăsi țara am fost la a treia mineriadă…

A.Z.: ‘97 – ‘98, nu?

M.F.V.: Așa, parcă. Da, Pacea de la Costești…Atâtea atrocități s-au întâmplat încât nici nu mai țin minte când a fost aia, îți dai seama? Asta e grav!

A.Z.: Este.

M.F.V.: Eram actor la Teatrul Național deja și apăream frecvent la televizor în Grupul Vouă. Și reușeam să-mi fac niște mici economii. E, mi-am scos economiile din bancă, mi le-am pus într-o teșcherea, pe sub pantaloni și mi-am jurat…aveam viză de America…mi-am jurat că dacă minerii intră a treia oară în București, eu mă sui în prima cursă de America și plec acolo.
S-a întâmplat pacea aceea și am rămas în România…nu știu ce aș fi făcut, nu știu ce ar fi însemnat viața mea după aceea…

A.Z.: Consideri că ai avut noroc sau ghinion?

M.F.V.: Nu știu. Sigur că am avut și noroace. Îmi fac meseria și astăzi și mi-o fac cu demnitate…atâta cât îmi permite Statul ăsta, că ce e și prin teatru și cinematografia românească…dar asta într-o emisiune viitoare…puteam să scriu și de astea, dar riscam să pic în derizoriu sau să nu mai termin niciodată.

A.Z.: Plus că mie mi se pare că pe măsură ce scrii mai mult, te enervezi mai rău, devii mai puțin coerent, devii mai personal și o iei pe arătură…

M.F.V.: Da, da…poți să zici că am zis eu asta (râdem)…

A.Z.: Nu, de multe ori îmi cenzurez lucruri pe care aș vrea să le spun pentru că mi se pare că nu iese nimic bun din asta…

M.F.V.: Uite, vezi, asta ține de diplomație. E, eu nu am această diplomație, de asta am ales să încep să scriu. Pentru că pot respira, pot reciti. Sunt o fire ușor colerică și vorbitul mă inflamează și mai tare, așa că mă ajută să scriu.
Nu mă laud cu numărul de like-uri sau de share-uri. Singurul câștig e în plan uman. Pierderile…le voi afla pe parcurs: cât voi fi evitat, cât vor vorbi “băieții” între ei Aici îl lăsați pe băiatu’, aici nu-l luați…Voi vedea (râde). Bine, sunt atât de mărunt încât sper să nu se sinchisească de mine, dar să se sinchiseasă de toți ceilalți.
Revenind la întrebarea ta: din ce văd la alți prieteni plecați prin alte țări cu copiii, văd multe plusuri în alte țări în ceea ce privește educația copilului. Dar asta nu e totul, mai ales la această vârstă. Deocamdată copilul nu poate să “zboare” singur în educație, el trebuie format în continuare în sânul familiei. Aș cred eu, acestea sunt valorile și mintea mea de acum. Și atunci eu trebuie să-mi imaginez un pachet întreg: în ce altă țară, întreaga familie va funcționa mai bine ca aici? Păi eu ce aș putea să fac într-o țară străină? Să fiu șofer de taxi? Să vând la fast-food? Eu sunt un actor de limbă română, eu în altă limbă nu sunt actor, sunt un reproducător de cuvinte. Și atunci familia ar pierde în altă parte și de asta am decis să nu plecăm în altă țară.

A.Z.: Dar dacă decizia ar fi a ta, ca la un moment dat, adultă fiind, să trăiască aici sau în altă țară, ce ai alege?

M.F.V.: Mă gândesc foarte serios s-o încurajez să studieze în străinătate. Și să-și ia un doctorat pe bune (râde amar). Să-și deschidă mintea, să vadă cum e în lume și să decidă singură dacă vrea să se întoarcă în țara asta sau nu. Până atunci, nu am găsit o cale să plecăm de aici. Am gândit însă să facem insulițe mici de oameni, extrem de mici, care gândim la fel și ne sprijinim unii pe alții și să-i ferim pe copii de mizeriile din jur, fără să trăiască într-un borcan. Dar…e greu, e foarte greu.

A.Z.: Să presupunem că ar veni Katia la tine și ți-ar spune să-i povestești despre România și tu, forțat de….mine (râdem), ar trebui să-i spui cât de minunată este țara asta. Ce i-ai povesti?

M.F.V.: Păi n-ar trebui să mă forțeze nimeni. România are multe lucruri minunate, istorii minunate, mulți oameni minunați…

A.Z.: Persoanele de față se exclud, nu?

M.F.V.: Categoric, dar se pot include oricând. (râd) Deci nu trebuie să mă forțeze nimeni. Dar în niciun caz nu-i voi spune despre lucrurile minunate fără să-i atrag atenția că sunt și lucruri mizerabile. Ne reîntoarcem la ce spuneam, că și părinții își au copiii, și copilul își are familia pe care, cumva, o merită. Asta e familia mea și atâta vreme cât nu sunt un descreierat, e copilul meu și…

A.Z.: Mă rog, tu ai zis mai devreme că ești, acu’ juma de oră (râdem)

M.F.V.: Da, da, dar nu sunt descreierat social. Nu sunt un anti-social sau un om dă rele tratamente copilului.

A.Z.: Când era mai mică sau chiar și acum, ce roluri preferate ale lui tati avea Katia?

M.F.V.: De departe cel mai frumos lucru este că și astăzi, câteodată, la culcare, mă pune să inventez o poveste. Îmi dă un titlu și eu trebuie să fac o poveste. Din pregătire, din obișnuință, din ce vrei tu, în timp bălmăjesc ceva ca introducere, încep să-mi vină idei ca acea poveste să aibă un minim de tâlc. Adică chiar și când adoarme, să adoarmă cu o mică pildă. Actul educațional se întâmplă și-n perioada de veghe a copilului, în pre-somn. (râd)
Dar e minunat pentru că s-au născut niște drăcovenii, niște nebunii minunate pe care, cumva, le ținem minte și eu, și ea doar așa, ca idee. Ce-mi pare rău că atunci, pe loc, n-am fost inspirat să le scriu sau să le reproduc repede, cred că ar fi ieșit o trăznaie de carte de basme inventate tare de tot.
Aseară, de exemplu, mi-a cerut să-i zic una cu Mătreața și Peruca. Și evident, am stat și m-am gândit cum e mai bine: să-ți pui perucă sau să ai mătreață? (râde) Știi, a te ascunde sub o perucă strălucitoare sau a fi cu mătreața ta, cu micile tale bube? Sigur că cel mai bine e să cauți o soluție de a te trata și a rămâne cu părul tău rar sau așa cum e. Dar dacă nu reușești, ce faci? Îți pui peruca sau îți porți mătreața cu mândrie? (râdem) Încă n-am un răspuns la chestia asta.
Povestea mea a fost că era un conte sau un judecător, cineva obligat de profesie să poarte peruca respectivă care, având atât de multă mătreață, se scărpina și îi cădea peruca în cele mai nepotrivite momente. Și când fost prezentat Regelui, tocmai atunci i-a căzut peruca și o tonă de mătreață pe mâna Regelui, drept care a fost decăzut din drepturi și a trăit în grajdul conacului său unde a trebuit să mănânce din natură și așa a descoperit plantele medicinale și a făcut o tinctură cu care vindeca mătreața. Cam asta e povestea, după cum vezi, optimistă, așa…(râde)

A.Z.: Da, da…

M.F.V.: Bine, i-am spus-o mult mai frumos. (râd) Astea sunt unele dintre cele mai frumoase chestii. Sigur, ea îmi cere des Vreau să ne jucăm, să facem ceva împreună, îmi spune textual asta. Alți copii nu spun chiar cu aceste cuvinte și atunci trebuie să fii atent. Nu trebuie să-i mai cumperi ÎNCĂ un joc sau jucărie. El are nevoie de disponibilitatea ta ludică, de a împărtăși nebunia și joaca cu tine. Îm-pre-u-nă. Copilul meu spune textual Vreau să facem ceva împreună. Și facem tâmpenii: ne jucăm pe simulatoare de tenis la televizor sau decupăm, lipim. Joc fotbal cu ea aici, în curticică, și ne prostim ca la televizor, cu comentarii. Nu e atât de important ce facem, că n-o să se facă fotbalistă, ci faptul că râdem ca proștii amândoi. Acela este un timp de calitate.

A.Z.: Cât de important ți se pare râsul în viața unui copil?

M.F.V.: ….nici nu știu cum să zic. Mai important mi se pare râsul în viața unui adult, că n-am văzut un copil fără râs, nu cred că există.

A.Z.: Ok, atunci cât de important este râsul în viața unui om?

M.F.V.: La fel de important ca aerul. Râsul este un act reflex. Componenta culturală doar diferențiază calitatea râsului. Însă el există în mod natural. Copilul de câteva săptămâni râde și el n-are nicio componentă culturală, să ne înțelegem. Deci este o parte a omului de când îl vede lumina prima dată, că prima dată ea îl vede, el nu vede lumina. E parte din hrana spirituală: să râzi, să plângi. Sigur, nu trebuie să-ți șiroiască lacrimile, dar dacă nu ajungi la momentul acela de emoție, ești un om incomplet, ești…cum să zic eu…ai un handicap. Am mai dat un interviu mai demult și cred că acesta e și titlul: Cine n-are umor, nu e un om întreg.

A.Z.: Te apropii ușor, ușor, te perioada adolescenței Katiei și de fiecare dată îmi place să-i întreb pe tații de fete dacă își fac planuri despre cum îi vor chinui pe iubiții fetelor lor?

M.F.V.: Pe bune nu-mi fac niciun plan, pentru că sunt convins că o să-i chinuie ea. (râdem tare, iar eu vărs și un pahar cu apă pe canapeaua omului. Drăguț, nu aduce vorba despre plata vreunei pagube. ☺ ) După cum spuneam, văd că știe foarte bine ce vrea și ce nu vrea. E destul de selectivă chiar de-acum la mediul de prieten și vine și ne spune Uite, deși am crezut că X e așa, a făcut asta și nu prea mai îmi place de el/ea. În rest, cum spuneam, trebuie să fim atenți la nevoile lor și nu la ale noastre cu ei. Dacă greșesc, dacă îl chinui pe ăla bun? (râde)
Îmi fac griji că n-o să fiu capabil să-i spun și să cadă în ea ce vreau să-i spun la vârsta aia. Aici îmi fac eu probleme.

A.Z.: Ok, nu sunt convins că nu-mi ocolești răspunsul doar pentru că nu ești pregătit să-l înfrunți, așa că te întreb altfel…

M.F.V.: Domne, e și devreme. Ia mai întreabă-mă peste câțiva ani. (râdem)

A.Z.: Ești pregătit să vină acasă și să-ți spună: Tati, el este iubitul meu X?

M.F.V.: Se va întâmpla. Cum să spun…lucrez la asta, nu? Asta face parte din educație…

A.Z.: A ta, da?

M.F.V.: Da, cum spuneam: trebuie să ne educăm pe noi și pe copil pentru ce va să vie. Aici mi se pare o mare greșeală în educație: de cele mai multe ori oamenii se străduie să educe copilul pentru a face față provocărilor pe care le-a trăit adultul. Nu, domnule, tu trebuie să educi copilul să facă față la ce o să fie. Nu știm ce o să fie, deci practic trebuie să-l pregătești să fie “elastic”, să aibă capacitatea de a sincretiza lucrurile, de a avea un răspuns rapid șamd. Deci mare parte din educație trebuie să fie referitoare la disponibilitatea și pregătirea pentru ceva nou. Tu trebuie să-l educi să fie deschis, să nu fie obtuz și să scoată caietul cu proceduri, pentru că s-ar putea să nu se potrivească. Și asta e o educație și pentru mine: mă educ pentru ce o să fie. Nu știu ce o să fie. Poate o să vină de mână cu un om mult mai în vârstă decât ea sau de mână cu un marginal al societății, habar n-am, o să văd atunci, sper să fac față.

A.Z.: Și să nu citim de tine prin ziare. (râdem)

M.F.V.: Ți-am zis, eu am destulă încredere în ea că va acționa potrivit. Și mai e ceva, foarte important: cred că dacă apare cu o persoană pe care no,i toți ceilalți, o considerăm nepotrivită, înseamnă că ea are o nevoie neacoperită. E, de fapt, un manifest: ceva nu funcționează bine și trebuie să ne canalizăm spre acest lucru. Când diferența de vârstă e prea mare, pare cumva nefiresc: N-ai un tată acasă? N-ai un tată cum trebuie acasă? Freud detaliază mult mai bine decât mine și mulți alții.
Sau dacă apare cu o persoană marginală, deși ea e un copil educat: ce înseamnă asta? Poate că educația i-a fost băgată pe gât cu forța și asta e o frondă? Habar n-am, sunt multe întrebări la care trebuie să reflectezi în momentul în care apare cu cineva care ție ți se pare nepotrivit. Nu? Poate că nu, dar trebuie să fii deschis și să descoperi.

A.Z.: Povesteam la început, până să dau drumul la înregistrare, de lucrurile pe care ne jurăm să nu le facem niciodată a părinți…

M.F.V.: O, Doamne, câte n-am făcut…

A.Z.: …și în aceeași măsură mi-ai povestit și cât te-a marcat faptul că mama ta trebuie să muncească atât de mult și tu trebuia să faci cumva s-o ajuți…

M.F.V.: Și astfel să mă ajut și pe mine…

A.Z.: Așa că hai să vedem ce ți-ai jurat să nu faci niciodată ca părinte, indiferent că ai făcut sau nu după aceea?

M.F.V.: Pfuuu….știi care e chestia? Eu pot să spun că deși am avut multe lipsuri, ele au fost forțate de împrejurări, nu din niște lipsuri fundamentale pe care le reproșez părinților mei.
Bun, mi-aș fi dorit să aibă mai mult timp liber și împreună să ne creștem componenta culturală. Asta regret. Mi-aș fi dorit să am mai mulți bani și să…spre exemplu, când eram mic, părinții mi-au cumpărat un acordeon. Și eu am fost atât de impresionat de chestia aia încât am început să învăț notele singur: mi-am deschis cartea de muzică, mama făcuse câțiva ani de pian când era mică și ce știa, aia mi-a arătat și, pe mâna dreaptă, pe clape, începusem să mă pricep: reproduceam piese muzicale din cartea de muzică, făceam lucruri pe care nu le făceam la școală. Dar n-am avut nici bani, nici timp, nici cum să mă duc la cursuri, pentru că lecții de acordeon se făceau la Cercul Militar, tata fiind ofițer de carieră. Păi cum să ajung eu din Drumul Taberei la Cercul Militar cu acordeonul prin troleu? Prin frig, prin zloată, un copil de un metru? Dacă acuma sunt așa, cum eram la 7 – 8 ani, îți dai seama că mă bătea vântul și mă căra acordeonul pe mine. Dei n-am avut cum.
Și asta mi-o reproșez, că n-am învățat mai multă muzică. Bun, nu eram vreun acordeonist faimos, dar aveam o altă deschidere, întâlneam alți oameni. Dar n-am cum să le reproșez asta părinților mei.
Că n-am călătorit mai mult, dar iarăși, cum să călătorești când noi la sfârșit de lună ne întrebam din ce o să plătim întreținerea. Pe bune? Cum?
Și nu le pot reproșa părinților mei pentru că ei au făcut tot ce-a putut fi omenește posibil să facă! Munceau non-stop! După părerea mea sunt, nu știu, niște sacrificați pe altarul civilizației și al educației familiale.
Tu-ți dai seama ce înseamnă să speli de mână pentru 6 persoane?? Numai ce înseamnă asta: aplecată asupra unei căzi pline de rufe pe care să le freci de mână cu apă rece de cele mai multe ori, astfel încât copiii să aibă haine curate și călcate. Să calci pentru 6 persoane!! Să te duci cu uniforma spălată și călcată la școală ca să nu fii mai prejos ca ceilalți, să te poți dezvolta normal! Deci mi se pare că sunt niște eroi!
Eu nu pot să le reproșez în mod direct, lor, nimic! Așa că dacă mă întrebi pe mine ce mi-am jurat să nu fac niciodată: că n-o să-i scot ochii copilului meu pentru eforturile pe care le fac, pentru că fac mult mai puțin decât au făcut părinții mei pentru mine…infinit mai puțin. Și asta trebuie să-mi aduc aminte în fiecare zi: să nu-i scot ochii cu ce facem. Că facem și noi destule! Sunt lucruri care nu-ți sunt ușoare, dar în același timp trebuie să fii un dobitoc fără margini să-i reproșezi cuiva asta.
Să-mi aduc aminte că el, copilul, ar trebui să învețe lucruri și de la alți oameni, pentru că eu nu le știu pe toate și să încerc să-l pun pe copil în contact cu oameni mai deștepți, mai informați ca mine, mai pregătiți în domenii pe care nici nu le cunosc.
Astea sunt lucrurile pe care trebuie să mi le reamintesc în fiecare zi să nu i le reproșez.

A.Z.: Unde te sau vă vezi peste 20 de ani?

M.F.V.: Tot pe aici, mie-mi place România. Mie-mi place clima, că-i variată, îmi place relieful. Ce să zic…

A.Z.: Cu oamenii ai tu o problemă…

M.F.V.: Cu unii oameni. Am și prieteni, oameni pe care-i stimez enorm. Am oameni pe care-i stimez atât de mult, încât nu-mi permit să-i deranjez ca să le spun cât îi admir și îi stimez.
Uite, pot să-ți dau un exemplu: am avut imensa șansă să lucrez zi de zi pentru vreo trei luni de zile cu Doamna Olga Tudorache. Și (emoționat)….pentru că atât de mult a crescut dragostea și respectul în mine pentru Dumneaei încât nu îndrăznesc s-o sun să-i spun La mulți ani. Fie îi trimit un sms, fie postez pe Facebook, spunând cât o iubesc. Știi ce zic? Poate e o tâmpenie…sigur e o tâmpenie…dar sunt și oameni pe care nici nu îndrăznesc să-i deranjez cu gratitudinea mea.
Deci tot pe aici mă văd, mie-mi place la un grătar și la un șpriț cu prietenii, la o glumă bună. Îmi place chestia asta: să ne adunăm, să facem tâmpenii, să râdem ca proștii, nu neapărat lucruri de valoare.

A.Z.: Unde o vezi pe ea, pe Katia, peste 20 de ani?

M.F.V.: Nu știu..nu știu, chiar nu știu, pentru că e pe drum, nici ea nu știe ce-o să fie. Deocamdată, spre exemplu, face înafara orelor, muzică: are ureche muzicală bună, are și voce și-un ambitus destul de ridicat și ia cursuri de pian și repetă în Corul de Copii al Radiodifuziunii Române. Sunt cererile ei, și una, și alta.
Pare că se îndreaptă înspre muzică. Nu-mi doresc să fac vreo campioană din ea, dar vreau să învețe despre muzică. Vreau ca atunci când va fi adolescentă și îi va plăcea de un băiat să se suie la pian și să cânte o melodie cu care să-l cucerească. Nu să-i scrie în Oracol Stop, pagina mea! (râd) Sau să se uite amândoi la o telenovelă tembelă din America de Sud.
Asta vreau: să fie cât mai deschisă, să facă ceva ce-i place și să nu se simtă umilită. Să poată câștiga un trai decent și să facă asta făcând ceva ce-i place, cum am eu norocul.

A.Z.: Hai să încheiem spunându-mi o chestie frumoasă pe care ți-a spus-o Katia și care ți-a rămas în minte?

M.F.V.: ….uite, o să-ți povestesc o întâmplare vag banală, dar dacă te gândești tu, cel care citești asta, la tine însuți sau extrapolezi la societatea în care trăiești, s-ar putea să-ți genereze niște întrebări…eram într-o situație limită în care trebuia să dorm câteva ore. Aveam filmări de noapte și urma un spectacol foarte greu și TREBUIA să dorm puțin ca să fiu odihnit și să joc cum trebuie la spectacol. Copilul era mic, nu puteam să-l las, trebuia neapărat să-l culc cu mine, ca să stau cu mânuța pe ea, să nu facă ceva în timpul ăsta. N-aveam alternative! Copilul nu voia în niciun chip să doarmă, drept pentru care m-am răstit la ea:
– Treci acum, imediat, în pat!
– De ce? urlă copilul în lacrimi
– Pentru că așa am spus eu! excedat și obosit, greșind, evident.
La care, copilul, cu lacrimi și mai mari urlă la mine:
– Dar nu ești tu Regele pe lume!

Acuma…fiecare înțelege ce poate.

 

Recitind materialul în timp ce-l pregăteam pentru publicare, mi-am adus aminte de ce mi-a plăcut atât de mult să stau de vorbă cu Marius. În primul rând pentru că nu s-a supărat pe mine că i-am udat canapeaua. Dar, cel mai important, pentru că a pus în centrul discuției despre Katia, nevoile ei și nu ale părinților ei. Mi se pare că ar fi mare nevoie de mult mai mulți părinți care să gândească așa. Și poate, gândind așa, ajungem și la lucruri mai mari decât familia noastră, a fiecăruia. Respectiv ce și cum anume facem ca să lăsăm o țară în care copiii noștri să-și dorească să trăiască.