
L-am cunoscut pe Iulian în 2014, când l-am invitat la o conferință unde i-am stricat prezentarea. Nu, să spun că i-am stricat prezentarea din cauza problemelor tehnice e un eufemism. Așa că i-am scris cu teamă înainte de Paște, întrebându-l dacă își mai amintește de mine și dacă ar dori să stăm de vorbă.
Răspunsul lui, pe care l-am citit în timp ce eram la volan, era să provoace un accident, atât de tare m-a amuzat: Știu cine ești, n-o să te uit niciodată! ☺
Dar a acceptat să povestim și am stat la o cafea lungă și extrem de plăcută, ascultându-l pe Iulian-tatăl:
A.Z.: Cine este Iulian, tatăl Adorei și al lui Sacha?
I.T.: Să știi că nu mereu am fost tatăl Adorei și al lui Sacha. A fost o vreme când nu eram tată și îți dai seama că e o mare diferență între cum ești înainte de a fi tată și cum ești ca tată. După ce s-a născut Adora, am simțit cumva că dintotdeauna am fost tată, și în Experimentul MAMATATA chiar am zis că eu m-am născut tată și că, la nașterea mea, doctorul care a asistat-o pe mama i-a zis: Felicitări, aveți un tată de trei kilograme!.
Mă gândeam că într-o viață anterioară am fost tată, și o prietenă mi-a zis că e posibil să fi fost chiar mamă, pentru că am niște instincte puternice de părinte și, pentru mine, lumea s-a schimbat fundamental după ce s-au născut Adora și Sacha.
Eu vorbesc foarte mult cu copiii mei și uneori le pun întrebări dificile, și una dintre ele a fost: De unde știți voi că sunt tatăl vostru?. Adora s-a uitat la mine de parcă voia să zică: Ce-ai, ți-e rău, sau care e problema ta?, dar răspunsul ei a fost ăsta: Păi tu dintotdeauna ai fost tatăl nostru!, și acest „dintotdeauna“ e foarte important, pentru că el înseamnă că tu ai fost prezent acolo încă din prima clipă a vieții lor și nici nu se pune problema să fi fost în altă parte, și întrebarea mea nu are, practic, obiect.
Evident că am avut o viață a mea înainte să apară copiii, cred că am și făcut niște lucruri până să se nască ei, am fost pregătit să devin tată. Aveam 36 de ani când s-a născut Adora, 38 când s-a născut Sacha, nu mai eram un puștan și am fost foarte disponibil pentru ei.
Am mulți prieteni scriitori care nu fac copii pentru că își imaginează că, dacă fac, viața lor de scriitori intră într-un impas, că nu vor mai avea timp să scrie, adică practic se termină lumea. Ceea ce e o prostie, după părerea mea, pentru că eu am simțit pe propria piele că, de fapt, copiii îți dau o grămadă de energie. Mai și ziceam pe la lansări de carte că le recomand tuturor poeților care ajung într-o pană de inspirație să facă un copil, pentru că ei te introduc într-o lume, așa…, copiii sunt foarte poeți și așa a apărut și cartea asta, Experimentul MAMATATA, pentru că și eu și Ioana ne-am notat diverse, am discutat foarte mult cu copiii și eu am simțit mereu că învăț mai mult de la ei, decât învață ei de la mine.
Îmi place să fiu tată și evident că centrul de greutate s-a mutat de pe a fi scriitor pe a fi tată, adică pentru mine e mult mai importantă calitatea asta decât oricare alta. E foarte intens și dens emoțional să fii părinte și îmi place foarte mult.
A.Z.: Ți se pare că este o meserie?
I.T.: Cumva, da. Meserie înseamnă să mergi în fiecare zi la serviciu sau să faci în fiecare zi lucrul acela. Da, în condițiile în care fac asta în fiecare zi, e o meserie, da. Acum există zile în care nu ne vedem, eu și copiii, că așa e viața, dar chiar și în aceste zile eu sunt tată: când mă trezesc dimineața, prima oară mă gândesc la ei, vorbesc zilnic cu ei când nu ne vedem și, da, simt că e o meserie.
De fapt, cred că e mai mult decît atît: este o meserie plus vocație plus o dragoste infinită pentru omuleții de care ai grijă. Sunt multe energii pe care, ca părinte, le pui în mișcare. Cred că există puține joburi unde adulții se dedică atât de intens și pun atâta sentimente în joc precum în faptul de a fi părinte. Nu știu, poate poți să-mi dai tu un exemplu?
A.Z.: Pe termen scurt, ca intensitate, poate la sport să te mai implici așa…
I.T.: Da, da, pe spații mici, poate, dar viața de sportiv este limitată în timp, te retragi la un moment dat, dar din calitatea de părinte te retrage doar moartea, nu te retragi tu. La asta n-ai cum să renunți și cine renunță renunță și la calitatea de om. Am găsit pe site-un unui birou notarial un comentariu care m-a șocat. Un tip întreba cum poate să renunțe la drepturile părintești. Deci, acel bărbat pusese o întrebare absolut oribilă, el își imagina că a fi tată presupune doar niște drepturi care ar putea renunțat. De obligații nu pomenea absolut nimic. Dar obligațiile sunt mult mai importante decât drepturile. Adică ce drepturi ai putea avea asupra unui copil? Să ieși cu copilul în lesă prin oraș (râdem), să faci un selfie cu el?! Da, e o meserie foarte frumoasă, neremunerată (râdem), căci nu zice nimeni: Băi, am văzut că îți faci foarte bine treaba de tată al copiilor tăi, uite ceva pentru tine, ține milionul ăsta de euro!.
A.Z.: Povestește-mi un pic despre copii: lucruri care le plac și care nu le plac?
I.T.: Primul lucru care le place foarte mult este să râdă, sunt foarte preocupați de glume. Adora, când era mai mică (acum are 6 ani și 4 luni), îmi cerea zilnic să-i fac cel puțin trei glume noi pe zi și în fiecare seară trebuia să pun în scenă un spectacol de păpuși în dormitorul lor, râdeau în hohote.
Adora este foarte preocupată de limbaj, are niște abilități de limbaj fantastice, îmi pare rău că sună a laudă de sine și știu că nu miroase bine, dar asta e. La fel și Sacha, și lui îi place să glumim, dar pe el îl simt, așa, foarte înțelept, mi se pare că este, de departe, în vârful lanțului trofic al familiei mele, ascultă foarte atent, vorbește când trebuie, are o atenție extraordinară. Adora are un comportament de divă, mai degrabă. Amândoi sunt amuzanți.
Adorei îi place să danseze, am dus-o și la niște cursuri de dans contemporan la Centrul Național al Dansului. Amândurora le place Michael Jackson.
Am avut chestia asta cu muzica, pentru că am observat că veneau la mine cu niște influențe din dreapta și din stînga, niște gusturi cam ciudate. Mă rog, nu era foarte grav că ascultau Andra sau Smiley sau Loredana. Nu era foarte grav, dar nici extraordinar. Așa că, atunci când îmi cereau să le pun o melodie de Andra, de exemplu, pe care, de altfel, eu nu aș fi ascultat-o niciodată la mine în casă, nu aș fi deranjat pereții cu acele zgomote melodioase (râdem), le spuneam: Bine, vă pun Andra, dar apoi vreau să-mi dați voie să vă pun și niște muzică. Și le puneam David Bowie, Queen, Mercury Rev, The Beatles, diverse. Și au ajuns să le placă foarte mult muzica mea.
Le mai place să ieșim, să mergem la pizza, la film, la teatru. În fiecare weekend, mergem la teatru, la film. De când am divorțat, o zi de weekend este a mea cu ei și cred că acum petrecem mai mult timp de calitate decît înainte. Îi iau cu mine la lansări de carte, la atelierele de storytelling pe care le țin, la tot felul de evenimente, și îi simt foarte prezenți, se simt bine în lumea asta.
Sacha spune că vrea să se facă „scliitol“ când o să fie mare, și a rămas la chestia asta. Deocamdată știe să scrie doar cîteva litere, ca „scliitol“. Adora vrea să se facă dansatoare.
A.Z.: Și lucruri care nu le plac?
I.T.: Lui Sacha nu-i prea place carnea și de-asta mi se pare că e, așa, un tip înțelept, mănâncă doar carnea din paste. În rest, e foarte buddhist, și în atitudine, și în alimentație. Adora se enervează când o invit să mai scriem și să mai citim cîte ceva. Trebuie să găsesc o modalitate foarte soft ca s-o atrag în zona asta de lectură, de scris.
Sunt doi copii foarte buni, foarte ascultători, dar mai sunt mici lucruri de rezolvat. De exemplu, Adora s-a întâlnit de curînd în parc cu cel mai bun prieten al ei, Micha, care mai are o prietenă, Sânzi. Și Adora nu o place pe Sânzi, pentru motivul că Micha o place pe Sânzi. Și a-nceput să urle la locul de joacă: O urăsc pe Sânzi!. I-am spus: Stop joc!. I-am spus că este total aiurea să urăști pe cineva. Dacă nu-ți place de cineva, îl ignori pur și simplu, fără să îl urăști. I-am spus că nu are nici un drept să îi ceară lui Micha să nu mai fie prieten cu Sânzi, că nimeni nu are dreptul să se amestece în prieteniile unui prieten. E ceva de lucru pe partea asta.
Nu știu dacă e din temperament, din tot felul de moșteniri, habar n-am. Pot exista derapaje de genul ăsta, și e greu să crești un om, știi foarte bine asta pentru că și tu ești părinte. E foarte greu să crești un om pentru că, în primul rând, omul pe care-l crești e foarte diferit de tine, nu ești tu. Nu trebuie să-l faci o copie a ta, nu trebuie să-ți dorești ca fetița sau băiețelul tău să fie ca tine. Ei trebuie să fie ca ei. Pe de altă parte, trebuie să le corectezi anumie derapaje, și nu mă refer aici la corecție fizică.
Lupta mea e să fie bine emoțional, și nu e o luptă ușoară, dar încerc să le ofer un model corect, o educație, așa, de bun-simț, și să nu proiectez asupra lor frustrări de-ale mele, adică ceea ce n-am făcut eu să facă ei. Copiii sunt alte persoane decât tine. Și cred că ar trebui insistat mai mult pe partea vocațională, ceea ce, din păcate, învătământul nu face. Copiii sunt talentați, toți au un talent la ceva, au geniu, se joacă foarte mult. Și jocul lipsește mult prea mult din școală. Eu țin un atelier de storytelling la școala Adorei, o școală de stat, copiii sunt înnebuniți, le place: se joacă, râd, imaginează povești. Le ofer o libertate pe care, altfel, la școală nu o au, și sunt copii care vin la atelierul meu după ce stau șase ore la școală. Ceea ce mă face să cred că exact asta lipsește învățământului: acest spațiu de creativitate, de joc, de libertate de care copiii au atîta nevoie.
Eu, dacă așa avea bani, aș face o școală unde copiii s-ar distra foarte bine. Ar face și matematică, desigur, dar, dacă aș fi proprietarul unei școli și aș fi în situația de a angaja un profesor de matematică, i-aș spune: Zi-mi, te rog, cum ai preda înmulțirea sau adunarea și, în același timp, să mă faci să râd!. Să renunțăm la didacticismul și pedagogia acelea fosilizate și să scoatem, cumva, jocul la suprafață. Copiii nici n-ar trebui să-și dea seama că învață ceva.
Eu cred că exact asta lipsește din sistemul de învățămînt: râsul. Mie mi se pare că râsul a fost evacuat din școală.
A.Z.: Copiii tăi au niște nume foarte frumoase. Cum le-ați ales?
I.T.: Am ținut foarte mult ca pe Adora s-o cheme Adora. E un nume pe care l-am inventat eu, pe vremea când încă nu exista Google, că am înțeles că, între timp, a mai apărut numele acesta. Dar, în 2000 – 2001, când lucram eu la Iubitafizica, mi-a venit acest nume. De fapt, este substantivizarea infinitivului scurt de la „a adora“, și primul poem din Iubitafizica se intitulează Adora.
Acum, ca să-ți fac și o dezvăluire, aveam o iubită, aparent reală, care apoi s-a metarmorfozat într-una imaginară, pe care o chema Teodora, și nu puteam să pun în clar numele ei, și am găsit eu această soluție cu Adora, și mi s-a părut un nume foarte frumos, pe care nu puteam să verific dacă există sau nu, eu îl consider inventat de mine.
Și, în 2009, când am știut că o să avem o fetiță, mi-am dorit foarte mult să o cheme Adora. Nu mi s-a părut că ar fi un nume exagerat de exotic, mi s-a părut de o frumusețe firească. Ioana nu a fost de acord într-o primă fază, ea își dorea să o cheme Maria, și eu i-am spus că ar fi totuși îngrozitor ca pe fetița noastră s-o cheme Maria Tănase (râdem). Este foarte greu de dus acest nume.
Până la urmă, Ioana a fost de acord cu Adora. Adorei i se potrivește numele ăsta, deși a fost o vreme cînd a avut o relație tensionată cu numele ei, pentru că nu mai era nicio fetiță cu numele ei. Ea a experimentat acest disconfort al unicității, ca să mă exprim bombastic, și de multe ori îmi spunea că-și urăște numele.
Asta e istoria și eu mă bucur că e un nume frumos și cred că i se potrivește, pentru că ea are o personalitate puternică , dificilă uneori, și până la urmă e numele ei și și l-a acceptat, chiar dacă după mici războaie, ceea ce iar mi se pare interesant: să te războiești, ca fetiță, cu numele tău e o luptă interesantă. Până la urmă, nu pot să spun că a câștigat numele sau că a câștigat ea. Au câștigat ambele entități: numele „Adora“ a cîștigat o fetiță, iar fiica mea a cîștigat un nume.
Cât despre Sacha, aici a fost dificil. N-am avut niciun nume. Eu, la al doilea copil, mi-am dorit tot fetiță. M-am gândit așa: mie, ca bărbat, nu cumva o să-mi fie mai greu să relaționez cu un băiat decât cu o fată!? Dar mi-a trecut repede.
Iar Sacha ne-a întrecut orice așteptări. Am un prieten în San Francisco, îl cheamă Sasha Vlad, este artist vizual, suprarealist, un tip foarte mișto, știe vreo 30 de limbi, e, așa, o chestie stranie, am și publicat cîteva cărți împreună cu el și cu Dan Stanciu. Dintre toate numele de pe piață, ăsta mi-a sunat cel mai bine.
Sasha, numele prietenului meu, e cu “sh”, și al lui Sacha e cu “ch”. I-am pus cu “ch” nu dintr-o prețiozitate exagerată, am zis totuși că vreau să fac o diferență și am avut și un model, prietenul cel mai bun al Adorei, Micha, e tot cu “ch”, e băiatul lui Bean de la Subcarpati, care este și nașul de botez al copiilor mei.
Plus că mi-a plăcut, ca ligament, că are o pisicuță în nume: SaCHA Tănase”. CHAT, o pisicuță ascunsă, așa cum GelLU NAum are o lună în numele lui. Eu, fiind foarte atent la cuvinte și la limbaj, am zis că e OK Sacha și cred că i se potrivește.
A.Z.: Cum crezi că a fost divorțul pentru copii?
I.T.: Nu a fost vesel. Un divorț niciodată nu este vesel pentru copiii care îi cad pradă. Ei sunt niște victime, asta e clar, și mie îmi pare foarte rău pentru ei, mult mai mult decât îmi pare pentru mine. Eu pot să zic că mi-am trăit viața, și chiar mi-am trăit-o.
Am încercat să stau de vorbă cu ei și încă încerc să lămuresc problema asta. Ei, deși acceptă situația asta, nu sunt pe deplin împăcați cu ea, chiar nu sunt. Și au fost niște momente în care eu a trebuit să cedez și să spun ca ei, deși realitatea era cu totul alta. Să-ți dau un exemplu: eram în fața blocului unde locuiesc ei și o așteptam pe Ioana să se întoarcă acasă, și nu știu cum a venit vorba de soț și soție și Sacha a spus că mama este soția lui tata. Și eu i-am spus: Sacha, Ioana nu mai e soția mea!. Și el avea o jucărie în mână și s-a enervat și a spus: Dacă mai spui că Ioana nu e soția ta, arunc acuma jucăria asta!. Și i-am zis: OK, bine.
Cu Adora, care e mai mare, am discutat și am întrebat-o: Adora, cum ești cu despărțirea mea de Ioana? Te deranjează, ești tristă, ești nefericită?. Mi-a spus că nu, că e OK, că, atâta timp cât noi, eu și ei, ne vedem, nu e nicio problemă. Dar după aceea mi-a spus: Vezi tu, noi ne vedem des, dar mie mi-e dor de tine în fiecare zi!. Și eu la chestiile astea n-am cum să reacționez, eu sunt și foarte sentimental.
Înainte de a divorța, am stat separați aproape tot anul trecut, a fost foarte complicat, pentru că a trebuit să plec de acasă și cum le explici asta copiilor? L-am spus că eu am de scris, că trebuie să lucrez ceva și trebuie să stau singur în perioada asta. Nu știu dacă și cât m-au crezut, dar ei sunt foarte conștienți că eu sunt scriitor, doar asta m-au văzut făcând. Așa că asta le-am spus, că am de scris și că trebuie să stau singur… E complicat, e complicat. Am vorbit cu ei, ți-am spus, după ce s-a întâmplat asta, am încercat să fiu mult mai atent cu ei, la ei.
A.Z.: Ți se pare că divorțul te-a făcut un tată mai bun?
I.T.: M-a făcut un tată mult mai atent, mult mai preocupat. Se poate spune, la limită, că divorțul m-a făcut un tată mai bun, deși nu eram un tată rău nici înainte. Acum, în schimb, timpul, ceva mai puțin, mult mai puțin, pe care-l petrec cu ei este un timp de calitate. Tocmai pentru că nu avem mult timp la dispoziție. Nu știu, n-am o soluție și, recunosc, mă simt vinovat față de ei că n-am putut să le ofer o familie, dar cred că Dumnezeu știe care e situația, a văzut că am dus o luptă foarte serioasă, pe care, asta e, am pierdut-o.
Pentru mine, însă, relația asta care s-a încheiat cu un divorț n-a fost o relație rea. Eu încerc să păstrez zonele de lumină, care chiar au existat, și cred că relația asta m-a făcut un om mai bun, cred că am învățat foarte multe lucruri, îi sunt recunoscător Ioanei pentru copiii ăștia minunați și nu numai. Nu știu, poate că, într-un fel, tocmai de-aia ne-am și întâlnit în această viață, să facem acești doi copii.
Faza, Alex, știi care e? În preajma mea, puține cupluri au rămas împreună. Mi se pare că regula s-a inversat: divorțul a devenit o regulă.
A.Z.: Eu știu că la nivel mondial rata divorțului e pe la 50%.
I.T.: Da, și atunci s-ar putea să nu fie o problemă atât de mare pentru ei. Adică, dacă ești prezent, chiar dacă ești părinte nerezident, dacă ești atent și le oferi multă dragoste, te joci cu ei ori de câte ori se poate, sunt șanse mari ca acești copii să fie normali la cap și la suflet, pentru că de fapt asta e miza.
Dar, nu știu, senzația mea e că oamenii nu mai au răbdare unii cu alții, că se grăbesc. La cea mai mică problemă apare faza cu Hai să divorțăm!. Frate, nu-i așa, pe vremea părinților noștri nu exista așa ceva.
Senzația mea este că oamenii se despart nu pentru că nu se mai iubesc, ci pentru că nu mai vor să fie împreună, pur și simplu. Aleg o variantă comodă, o variantă care își imaginează ei că e mai bună, dar nu cred că e.
A.Z.: Din ce am citit anul trecut din postările tale pe Facebook, pare că te-a afectat foarte tare această perioadă, până la o stare depresivă. Ai povestit copiilor despre durerile prin care treci sau ai încercat să bravezi în fața lor?
I.T.: Măi, eu nu bravez în fața lor. Perioada care m-a adus în pragul unei depresii a fost anul trecut când încă nu divorțasem, dar eram despărțiți…, era pe la începutul verii. Am avut atacuri de panică, nu mai puteam să dorm. Am avut niște dureri sufletești teribile, și atunci m-am dus pentru prima oară la psihoterapie, să încerc să înțeleg ce mi se întâmplă.
Eu sunt foarte sincer cu copiii mei, sinceritatea mi se pare cea mai bună soluție în viață și eu îmi arăt sentimentele. Dacă îmi vine să plâng, nu am nici o problemă cu asta. Copiii mă întreabă dacă o mai iubesc pe mama, pe Ioana dacă îl mai iubește pe tata. Adulții sunt niște maeștrii ai eschivelor, ei fac tot posibilul să se țină cât mai departe de adevăr și să-i țină pe copii cât mai departe de adevăr…
A.Z.: De ce crezi că facem asta, nu neapărat referitor la copii?
I.T.: Cred că oamenii țin mai mult la imaginea lor, decât la viața lor! Pentru mine nu e așa, eu am pierdut foarte mult pentru că am spus ce simt și ce gândesc. E un exercițiu pe care îl fac mereu, e un exercițiu de auto-terapie, e un exercițiu pe care l-am dezvoltat și la radio, eu acolo n-am jucat niciun rol, am fost eu cu viața mea. Unii oameni nu sunt pregătiți să practice exercițiul ăsta al sincerității.
Sinceritatea te scoate dintr-o zonă de confort, te face mai vulnerabil. Când spui ce simți, automat devii mai vulnerabil. Știi că există unii oameni care merg la psihoterapeut sau la duhovnic pentru a face o impresie bună?
A.Z.: Pe bune!?!
I.T.: Da.
A.Z.: Asta mi se pare culmea!
I.T.: Este! Dacă nici acolo nu poți fi sincer, atunci unde? Eu copiilor le spun ce simt. De multe ori, ei mă văd într-o stare emoțională dificilă, se uită la mine, așa, mai lung, le spun că asta e situația.
Dar pe mine chiar mă emoționează copiii, eu și când eram împreună, toți patru, eram mereu inundat de emoții care nu m-au părăsit niciodată de când s-au născut ei, totdeauna am fost sub acest val de emoții atât de puternice.
Are Vonnegut o carte, se cheamă Cutremur de timp. Asta se întîmplă când ești părinte, te cuprinde un cutremur de emoții și de sentimente. Există niște plăci tectonice înăuntrul nostru care, la un moment dat, se mișcă, încep să se miște ceva mai vizibil și atunci ești cutremurat de o evidență.
A.Z.: Klaus Johannis…
I.T.: Nu mai există subiectul ăsta pentru mine, am ieșit din schema asta. L-am sprijinit pe Klaus Johannis, nu-mi pare rău, nu regret, mi se pare în continuare un om de calitate. Dar, după experiența pe care am avut-o anul trecut, când am fost nominalizat la președinția ICR-ului, am simțit cum se abate asupra mea un val de ură și de heităreală și de tot felul de acuzații, că aș fi scris eu cărțile lui Johannis, că nu știu ce, cum am ajuns eu la Johannis, erau nișe cabale în jurul meu și mă acuzau unii oameni de tot felul de lucruri… După aceea mi-am zis că nu mai vreau să am de-a face nici măcar cu perspectiva unei funcții publice și nu mă mai interesează. Nu sunt în legătură cu Klaus Johannis, nu îl consiliez, nu mi-e tată, nu mi-e mamă, nu mi-e nimic, nu am fost plătit, nu am luat niciun ban pentru implicarea mea în campanie electorală. Subiectul nu mai există pentru mine.
A.Z.: Și România este o țară în care ai vrea să trăiască ei, copiii tăi, când vor fi mari?
I.T.: Ei deja trăiesc în România. Da, mie mi se pare o opțiune foarte OK, mi se pare că lucrurile se schimbă în bine. Evident că sunt o grămadă de probleme, și cu sănătatea și cu educația. Știi, noi ar trebui să nu mai așteptăm ca lucrurile să se schimbe pur și simplu și noi să fim spectatorii schimbării. Eu cred că fiecare om, dacă are o expertiză, o calificare, ceva, ar trebui să se implice. Nu neapărat să se implice la modul de a intra în politică, dar, uite, tu, de exemplu, vrei să faci un spital, eu, de exemplu, aș vrea să fac o școală. Nu pot să fac o școală, dar pot să predau, adică predau deja la o școală publică, chiar dacă e un opțional și e înafara programei și a orarului, dar eu fac ceva: eu ating niște copii cu puțină imaginație, cu puțină creativitate, cu o expertiză pe care o am. Nu mă pricep la foarte multe lucruri, dar la câteva mă pricep și îmi pun în joc această experiență. La clasa Adorei țin atelierul de storrytelling fără niciun ban și deja predau de câteva luni.
Dacă facem ceva pentru proximitatea noastră, eu cred că automat lumea devine mai bună. Eu am încredere și simt că lucrurile se îndreaptă într-o direcție bună. Adică nu mai e România anilor ’90, să fim serioși! Eu trăiesc în sectorul 3 de foarte mult timp, mă simt grozav aici. În Parcul IOR, care arată foarte bine, am senzația că sunt în Austria, în Germania…, bine, ideea e să nu mă uit foarte atent la oameni (râdem), mai mult la mediul încojurător…, dar și oamenii se schimbă, sînt mulți oameni mișto chiar și în sectorul 3.
Eu cred că problema ni se trage de la educație, cred că fiecare din domeniul acesta ar trebui să asculte prelegerea de la TED a lui Sir Ken Robinson…
A.Z.: Școala care omoară creativitatea…
I.T.: Da, mi se pare un manifest foarte bun. Eu am ascultat și reascultat de zeci de ori discursul ăla și, dincolo că e foarte amuzant, omul ăsta chiar spune niște lucruri. Ideea e că ar trebui să se pună preț pe imaginație, pe creativitate, pe individualitate, chestii pe care școala, în general, le neglijează.
Mi-ar plăcea ca învățământul să fie mult mai creativ, copiii să se simtă bine. Să se râdă! Să fie foarte mult joc, să nu fie dezvoltarea asta pe verticală, care zice că trebuie „să fii mai bun decât tine, să fii mai bun decât celălalt”. Exact ca în corporații: oamenii intră într-o corporație și vor să ajungă șefi, sunt încurajați să-și dorească asta.
Mie mi se pare mai important să încerci să devii un om mai bun, mai empatic, mai atent la celălalt, la colegul tău de clasă, de birou, să-ți pese.
Ajungi ca adult să fii un robot performant, dar să fii lipsit de empatie, să nu-ți pese de ceilalți.
Pentru mine, de exemplu, în școală, cînd eram elev, a existat mereu presiunea asta că trebuie să iau premiul I, că trebuie să fiu cel mai bun din clasă, motiv pentru care am fost premiant din clasa întâi până într-a opta, și asta pentru că ai mei nici nu concepeau altfel. Îi înțeleg, erau niște frustrări de-ale lor, ei nu făcuseră școală și voiau să se răzbune, cumva, pe viață, prin mine.
Le-am făcut pe plac, dar când am intrat la liceu le-am spus: Vă rog frumos, acum să nu mai aveți niciun fel de pretenții de la mine, nu mă mai interesează să iau premii sau să fiu cel mai bun. N-am mai fost.
Eu, pe copiii mei, nu o să-i stresez să fie cei mai buni din clasă, să fie premianți. Dacă o să simt că au vocație pentru ceva, mă voi concentra pe asta.
A.Z.: Dar crezi că au vreo șansă ca din doi părinți artiști să iasă vreunul un capitalist feroce?
I.T.: Dacă asta își doresc să devină, pe mine nu mă interesează, dar, dacă tot ar vrea să fie asta, măcar să fie niște capitaliști feroce extraordinari. Să fii un Steve Jobs e OK, adică să fie la un nivel la care ferocitatea să devină o artă, adică să fii foarte bun.
Dar și expresia „să fii foarte bun“ e aiurea. Nu, eu îi las liberi… Adora are niște talente de stilistă, de fashion-istă, cred că o să fie mai înspre zona de artă. Sacha vrea să fie scriitor… Treaba lor!
A.Z.: Pare un mic filozof, din ce povestești…
I.T.: Un mic înțelept, da. Știi, e mișto, ca părinte, ca un părinte care nu ești un tâmpit, să vezi că ai o grămadă de lucruri de învățat de la copiii tăi. Dacă pot să-mi recunosc o calitate, deși e aiurea să vorbești tu despre calitățile tale, este că sunt foarte atent la copiii mei. Atent ce vorbesc, cum simt, cum pun ei problema.
Cred că noi adulții avem foarte multe lucruri de învățat de la copii. În primul rând, ei sunt pe zona mea, adică sunt poeți. TOȚI copiii sunt poeți, fără deosebire. Doar că unii au un mediu mai stimulativ, alții mai restrictiv. Când spune copilul: Uite ce lună coaptă!, tu, ca adult, n-ai voie să-i spui: Haide, frate, când eu mă grăbesc acum, nu mai pot de oboseală și m-am și certat cu șefu’, tu-mi arăți luna, ce-s prostiile astea!?!. Deci, e groaznic să le faci asta copiilor, îi inhibi, îi blochezi și îi reduci la tăcere absolut greșit. Cum zicea Robinson: Copiii suferă de copilărie….
A.Z.: Nu mai știi când povestea despre copilul ăla care zicea că-l desenează pe Dumnezeu și profesoara i-a spus că nimeni nu știe cum arată Dumnezeu. Și copilul a răspuns…
I.T.: ….că o să afle imediat (râdem). Da, eu i-am pus pe copii, la atelierul de storytelling, să-l deseneze pe Dumnezeu.
Asta, după ce-i pusesem pe copiii mei, anul trecut, să facă asta. Le-am spus: Desenați-l pe Dumnezeu din imaginația voastră, și Adora a fost foarte vexată. Mi-a spus: Cum adică din imaginație?! Pe Dumnezeu trebuie să-l desenezi corect, așa cum e! (râd). Și mi-a zis: Tata, îți promit că o să-l desenez cât de corect pot eu pe Dumnezeu!. L-a făcut cu un turban, într-o poziție de dans, ziceai că e un libanez care tocmai a mâncat o șaorma picantă și a început să danseze. Iar Sacha l-a desenat mai degrabă pe Buddha, decît pe Dumnezeu.
A.Z.: Și ceilalți copii?
I.T.: În tot felul de feluri. Am făcut un album pe pagina mea de Facebook. Unii au imaginarul ăsta, previzibil, cu cruci, cu nu-știu-ce, și alții n-au nicio problemă să inventeze situații sau fețe. Copiii sunt foarte liberi. Dacă-l pui pe un adult să-l deseneze pe Dumnezeu, o să-ți facă, cel mai probabil, o icoană.
A.Z.: Ziceai de “childhood mood”. Ți-e dor să fii copil?
I.T.: Eu sunt copil. Sunt…
A.Z.: Și crezi c-o să devii vreodată adult?
I.T.: Sunt adult! (râdem) Păi, n-am cum să nu fiu adult, n-am cum să nu fiu copil. Să știi că eram copil dinainte de-a se naște copiii mei. Mi-am păstrat mereu disponibilitatea pentru joc, radioul m-a ajutat foarte mult să nu pierd bucata asta de copilărie, de infantilitate. Mie nu mi-e teamă să fiu ridicol, penibil, să mă joc, să mă pun în situații dificile în care oamenii serioși nu s-ar pune. Mă joc, și copiii m-au ajutat foarte mult să îmi cultiv chestia asta.
A.Z.: De ce crezi că nu se mai joacă adulții?
I.T.: Nu știu, cred că li se pare aiurea, se iau prea în serios, își imaginează că un adult are o fișă a postului din care jocul trebuie evacuat. Mi se pare o greșeală: dacă ceva te menține viu și sănătos la cap, acela e jocul.
Da, mie mi se pare o mare pierdere să nu te joci, să nu te mai joci. Chiar și de-a v-ați ascunselea. Eu mă joc asta, mă dau în tobogan la locul de joacă, dacă îmi cer copiii…, sunt foarte prezent. Uneori e cam penibil, se uită cam lung la mine adulții de pe margine, dar mi se fâlfâie, pentru plăcerea copiilor mei n-am nicio problemă să fac asta.
A.Z.: Plus că mie mi se pare că devine și plăcerea noastră, o dată ce reușești să intri în joc. Mie mi se pare că, natural, oamenii ar trebui să se joace, doar că anumite constrângeri sociale îi opresc să facă asta. Eu cred că părinții care privesc de pe margine, de fapt, te invidiază.
I.T.: Cred că sunt niște prejudecăți. Eu cred că unii chiar nu sunt în stare…
A.Z.: Asta e trist.
I.T.: E foarte trist, să pierzi starea asta de joc, de copilărie, de naivitate, până la urmă.
A.Z.: Cu ce te mândrești tu, ca tată, cel mai tare?
I.T.: Sunt bucuros că am o relație foarte puternică cu copiii mei. Sunt bucuros că există foarte mult joc între noi, cred că e foarte bine că stau de vorbă cu ei, că-i ascult, că sunt atent la ei. Mă bucură foarte mult și cartea asta pe care am făcut-o, la care, mă rog, sunt și eu autor, dar trebuia să fie un autor pe copertă.
A.Z.: Ești, mai degrabă, un culegător de texte.
I.T.: Da, și eu și Ioana am fost niște culegători, este o carte dăruită de copii. Adora a fost foarte mândră de povestea asta, și la lansare mi-a zis că a fost cea mai frumoasă zi din viața ei. S-a simțit foarte bine, veneau oamenii, copiii, să-i ceară autograf, am pus-o în situația asta.
Dar nu vreau să creadă că sunt mai importanți decât e cazul. Încerc să le cultiv chestia asta cu modestia.
Mă mândresc că sunt un tată atent și că mă prostesc și că n-am nicio problemă să mă joc cu ei, oriunde, acasă sau în parc. La locul de joacă, nu văd mulți tați făcând asta. Ăia poate sunt oameni serioși, mă gândesc (râdem). Dar am simțit că Adora și Sacha se simt foarte bine când mă văd în niște situații, cînd mă văd că mă joc și că mă prostesc.
A.Z.: N-ai remarcat că toții copiii vin în jurul adultului care se joacă cu ei, care se prostește?
I.T.: Ba da! Eu, de exemplu, mi-am făcut odată o mască dintr-un șervețel și ziceam că sunt fantomă. Cred că erau cel puțin zece copii în jurul meu, copii după care alergam. Am o ușurință de a comunica cu copiii.
E ciudat cum te transformă experiența asta, de a fi părinte, cum, practic, nu mai poți să fii același om. Eu am zis odată că un copil e ca un fel de Iisus, îți împarte istoria în două: înainte și după. Înainte de Adora și după Adora, înainte de Sacha și după Sacha. Istoria ta se împarte, clar. Nu știu altă experiență care să-ți împartă existența la modul ăsta.
A.Z.: Nu, nici eu nu știu. Indiferent ce înseamnă înainte și după, ele există. N-ai cum să zici că revii la viața dinainte, decât, sigur, dacă dai copilul la bunici sau la bonă și îl mai vezi la 18 ani.
I.T.: Mie asta mi se pare un mare păcat: să faci un copil și să nu fii prezent în viața lui. Nu există dezastru, cataclism personal (doar dispariția fizică, atât!), care să îți justifice absența. Mi se pare o crimă îngrozitoare.
Eu, de exemplu, mi-am pus inclusiv problema ce aș face dacă ar trebui să aleg între copii și scris. Pe mine, scrisul m-a ținut în viață și m-a ajutat, poate, să nu înnebunesc. Ar fi o alegere foarte grea, dar, pe de altă parte, foarte ușoară. Nici nu se pune problema: oamenii sunt mult mai importanți decât cărțile. Viața e mai importantă decât cărțile.
Și toată suferința asta: mi se pare că nu e un preț prea mare, mi se pare un preț insignifiant pentru bucuria asta pe care o am având acești doi copii.
Am fost norocos, îi mulțumesc lui Dumnezeu, sunt niște copii minunați. N-am niciun merit, au fost niște daruri pentru mine și le iau ca atare și pentru niște daruri se mulțumește. Îi mulțumesc fostei soții, le mulțumesc și părinților mei pentru că sunt niște bunici extraordinari, îi mulțumesc și lui Dumnezeu…, știi, eu nu-mi permit luxul de a nu crede în Dumnezeu, alții poate și-l permit. Cred că există acolo ceva care e mai presus de înțelegerea noastră și mai cred că în viață nu poți să faci lucruri fără o credință, indiferent care ar fi aia.
Fiecare om care a făcut ceva pe lumea asta a crezut în ceva: unii au crezut în poezie, alții în filozofie, în fizică, în înțelepciune și așa mai departe.
Eistein mi se pare un om profund religios, Newton, Heraclit, la fel, Gellu Naum a crezut în poezie, în dragoste, și oamenii ăștia au realizat ceva în viață. Ăștia sunt oamenii cu adevărat credincioși, știi?
Eu cred, de exemplu, în faptul de a fi tată. Am o credință în această relație, în această calitate. Mi se pare că e o misiune extraordinar de grea și de frumoasă și care îți oferă șansa să spui la un moment dat: Da, am făcut ceva! Am așezat pe o traiectorie de viață niște oameni! Și am transformat niște copii în oameni!.
L-am lăsat pe Iulian să se ducă la școala Adorei pentru cursul de storytelling. Și i-am invidiat pe copiii care urmau să aibă parte de o oră de joacă. Mi se pare grozav să te joci, așa că revin cu întrebarea și către voi: de ce n-o mai facem, ca adulții? Și pe la ce vârstă devenim “serioși’? Și, mai ales, de ce?
Minunat domnilor tati!