Tați în dialog: Bogdan Naumovici – “Am încercat, mai degrabă, să fiu prietenul lui Robert”

Bogdan este un tip foarte haios. Și foarte direct. Nu neapărat în această ordine. Eu personal am aflat asta la modul cel mai dur cu putință: era în 2002, tocmai mă angajasem la Leo Burnett (agenție de publicitate) și șefa mea de atunci mi-a dat sarcina să scriu un brief către departamentul de creație pentru un amărât de orar de lipit pe geamul magazinului. Eu, însă, un tânăr dornic de afirmare, am scris ceea ce mie mi s-a părut a fi brieful briefurilor. L-am trimis către creație și m-am așezat comod în scaun, simțind că mi-am meritat banii pe ziua respectivă. Nu cred că au trecut mai mult de 5 minute și am auzit un râs isteric, baritonal, coborând de la etajul 4 (acolo era creația) spre noi, aflați la etajul 1. Am sperat până în ultima secundă ca acel râs să nu aibă nimic de-a face cu mine. Apoi l-am văzut pe Bogdan Naumovici, Directorul de creație, întrebând cu gura până la urechi:
– Cine a scris mizeria asta? Tu, mă? Pentru un amărât de orar?
Au trecut 14 ani de-atunci și deși Bogdan are multe realizări cu care se poate lăuda, eu am vrut să stau de vorbă despre una singură dintre ele, propunându-mi să stau de vorbă cu tatăl unui adolescent de 16 ani. Iată ce am aflat:

A.Z.: Cine este Bogdan, tatăl lui Robert?

B.N.: Bogdan, tatăl lui Robert (râde)13077339_464581363742131_1082669280_nhabar n-am, nu cred că sunt diferit când sunt tatăl lui Robert: tot miștocar, tot vesel, tot cu glumele la noi….tot la o bere, la un șpriț, fii-miu nu prea mă moștenește la asta.
Nu cred că sunt altfel când sunt tatăl lui Robert. Da, eu l-am învătat să se joace pe calculator și ne jucăm împreună…de fapt, acum nu ne mai jucăm împreună, ne jucăm în același timp, fiecare de la calculatorul lui. Împreună ne jucăm destul de rar.

A.Z.: Și Robert? Povestește-mi un pic despre lucrurile care-i plac și cele care nu-i plac.

B.N.: Robert cred că este un copil tipic din generația lui. Nu-i place să citească, îi plac calculatorul, telefonul, whatsapp-ul. E „into girls” acum, normal, are 16 ani, e la vârsta..

A.Z.: Mulți înainte!

B.N.: Mulțumesc, la fel…la care fetele vin pe primul loc, și după aia restul. E și el la vârsta la care hormonii dictează ce-ți place și ce nu (râdem), nu creierul.
E un copil bun, am avut noroc de un copil foarte bun .Nu are excese, din câte știu stă departe de majoritatea viciilor. Acum trag eu de el: Hai, mă, să bem și noi o bere! Nu vrea decât foarte rar, aproape niciodată. Țigări, din câte știu, a încercat și nu-i place să fumeze. Din câte știu nu a încercat și sper să nu încerce droguri.
Nu știu, e un copil absolut normal, ok, are prieteni, are prietenă…îi place să râdă mult, face bancuri des. E un copil de 7 la școală, din când în când ia și 10, din când în cand ia și 3.

A.Z.: Și este adolescent. Ți se pare că e razna? 13081726_464581337075467_1435254160_n

B.N.: Nu e razna deloc, mie nu mi se pare razna. El a fost un copil echilibrat toată viața. Eu cu Robert ne-am înțeles tot timpul, și când a fost mic, și când a fost mare, ne-am înțeles ca oamenii. Am avut norocul, așa, de un copil bun.
Doar într-a opta, când urma admiterea și a vrut el neapărat să dea la un liceu de stat, am mai tăiat din calculatoare și i-am zis Hai să mai punem mâna pe o carte! Da’ uite, și acolo a intrat cu 9,18 sau 9,08, fără o oră de meditații. A intrat la mate-info, la un liceu top 10 din capitală.
E adolescent, dar nu e diliu, n-a fost diliu niciodată…

A.Z.: Tu ai fost diliu ca adolescent?

B.N.: Bă, era greu să fii diliu pe vremea lui Ceaușescu, diliu-diliu…da, cred că am fost mai rebel, dar aveai și pe ce să fii rebel pe vremea aia.
El are o viață destul de liniștită: n-are profesori nebuni, n-are părinți nebuni, n-are un sistem care să-l asuprească. Nu prea are împotriva a ce să se revolte.
Eu cred că sunt un tată destul de permisiv: nu-l alerg, își stabilește prioritățile cu școala. Teoretic n-are împotriva a ce să se revolte…cu excepția fițelor lui gagică-sa (râdem). Ăsta e un motiv firesc de revoltă întotdeauna.

A.Z.: Deci aici îți seamănă, nu stă sub papuc…

B.N.: Acum, să vedem, e prima gagică. Așa se întâmplă la început, te iei după ea, ești mai ascultător…da’, na, totuși a trăit cu mine în casă, știe c-o să mai fie (râdem), sau ar trebui să știe c-o să mai fie. Eu îi tot spun: Stai, mă, că e prima din niște sute….
N-o să-i placă lui să citească asta, nici iubitei lui…

A.Z.: Pot să public asta?

B.N.: Te rog frumos. I-am zis lui Robert: Băi, vrea să-mi ia Alex un interviu despre cum sunt eu tatăl tău. Și el a zis: Aha, deci implicit și despre mineDa!
E, acuma…

A.Z.: Atâta noroc ai avut…

B.N.: Atâta noroc ai avut (râdem). Nu , dincolo de asta, nu mi se pare un adolescent cu care e greu să te înțelegi, cu mine, nu prea are conflicte…
Iar asta e destul de ciudat, pentru că eu cu taică-meu, la vârsta aia, aveam. Când suntem așa, două săbii în aceeași teacă, e mai complicat. Că la vârsta aia îți cauți „self expression”-ul și cine ești tu, și pe asta o faci conflictual…și ce bărbat e mai pe aproape cu care să te contrezi puțin? Taică-tu, e cel mai firesc.
Deocamdată, eu lăsându-i destul de multă libertate, reușim să evităm conflictele astea. Eu cred că el știe din toți acești 16 ani că-i vreau întotdeauna binele și sunt alături de el.
Trebuie să-i lași loc să crească, să se mai dea și el cu capul…eu spun asta de multă vreme, că noi omenirea trebuia să avem de mult și leacul la cancer, și călătoria în spațiu, viața veșnică, teleportarea, dacă nu o luam de fiecare dată de la început. Toți bărbații o iau de la început, frate…

A.Z.: Asta-i marea problemă…

B.N.: Da, asta-i marea mea problemă…îi spui: Bă, fii atent, că am mai trecut prin asta…cam astea-s pragurile…și el: Unde, unde sunt, să dau și eu cu capul de ele!!?? (râdem)Nu, mă, nu tre să dai și tuBa da!
Îl mai învăț că nici eu n-am fost vreun silitor, nici vreun cuminte…îi spun cum e mai ușor să iei notele, cum e mai ușor să treci prin școală. Nu cu 10, cu 7. De ce nu e bine să fii pe la 5, pentru că ești foarte aproape de 4, și cum se evită lucrurile astea…Ei , bine… (râdem)
În general îi las loc să crească, îi mai shareuiesc din experiența mea: Bă, uite, eu am pățit așa, cred că o să pățești și tu la fel.
Și, de obicei, pățește. (râdem)

A.Z.: Ziceai de perioada comunistă și având în vedere că în România anului 2016…

B.N.: Nu suntem departe de perioada comunistă (râde)

A.Z.: Problema mea e că sunt prea mulți oameni, și nu neapărat bătrâni care încep să vorbească cel puțin nostalgic despre această perioadă. Și, pe bună dreptate, zic eu, tu ești unul dintre cei mai mari contestatari ai acestor voci și ai acelei perioade.

B.N.:Da

A.Z.: Ce-i zici lui Robert despre acea perioadă?

B.N.: Îi arăt poze, îi povestesc. Nu-i explic politică, nu pare încă interesat, dar despre comunism încerc să-i spun. De când era mic și îi povesteam ce culoare aveau hainele tuturor copiilor, cum arătau jucăriile, până acum când e mai mare și îi arăt fotografii: Uite cum era atunci, uite cum mergeam pe scara autobuzului.
Unele i se par cool…nu, comunismul, Doamne ferește…da’ unele chestii: „ce mișto mergeați, așa, atârnați de scara autobuzului” pentru un puști, pare cool.
Când îi spun apoi cum stăteai câte jumătate de oră în frig și nu aveai cum să urci, că te-ai fi băgat la căldură, și stăteai pe scară și toată zăpada aia îți venea în față, și aveai 14 ani și mergeai toată iarna pe scara autobzului, nu mai e la fel de haios ca o poză.
Îi povestesc lucrurile astea…când i-am spus prima oară că noi învățam și sâmbăta…Au inima! (râdem)…Și știi ce se întâmpla duminica? Mă sculam de dimineața să mă duc să cumpăr lapte, cafea și ce dracu’ se mai găsea și să dau cu aspiratorul prin casă.
El n-a dat cu aspiratorul de când s-a născut. Bine, și eu mi-am propus să nu mai dau cu aspiratorul și din primul salariu din care mi-am permis să-mi angajez o doamnă care să mă ajute cu curățenia, n-am mai dat cu aspiratorul în viața mea, de la cât am dat în vremea aia.
Eu, așa, traumele mele…nu traumele…chestiile pe care le-am trăit, am încercat să-l feresc pe fii-miu de ele, nu mi s-a părut că e vreo mare valoare educativă să-l pun să facă același lucru: Ia treci, mă, și dă și tu cu aspiratorul, să vezi cum dădea tac-tu! Cumva am evitat lucururile astea..Dar de comunism îi povestesc, să înțeleagă.
Îi povestesc și încă nu l-am văzut cu derapaje de-astea de stânga, gen puștii ăștia mai mari ca el, care vin la interviuri doar cu tâmpenii în cap, care n-ar vrea să muncească, ci doar să li se dea…E, să-ți dea altcineva…
Nu e hipstărache, n-are de-astea…Acum e la Liceul Caragiale care a rămas, așa, în legendă, probabil din cauza proximității cu Dorobanțiul, ca un liceu de copii mai de fițe. Bă, fii-miu n-are fentele astea în cap, nu le-a avut niciodată.
Adică el vine și spune: Dă-mi și mie 50 de lei ca să-mi iau taxiul și un KFC…n-a avut fentele astea cu mașini, țoale, ceasuri. El înafară că-mi spunea din când în când Vreau și eu upgrade la calculator, sau PS4 în loc de PS3, n-a avut trăznăi în cap. Nu e materialist.

A.Z.: Având în vedere că are 16 ani, în câțiva ani o să plece de acasă. Crezi c-o să-ți fie greu? 13023426_464581350408799_1588071611_n

B.N.: Da, o să-mi fie greu, cum dracu’ să nu-mi fie?

A.Z.: Ok, am greșit întrebarea: cât de greu o să-ți fie?

B.N.: Păi, acum depinde ce-o să rămână în locul lui acasă (râde). Dacă peste niște ani de zile am fi doar noi doi în casă și aș rămâne eu singur, ar fi nasol. Ar fi foarte plictisitor.
Dar, acum o să vedem asta cu plecatul din casă. Nu cred c-o să-l tragă ața foarte tare în direcția asta. La mine e destul de liber, avem și suficient spațiu ca să nu ne intersectăm foarte tare dacă vrea el să vină cu prieteni, cu iubita.
Și-așa nu-l văd eu să plece, că-i comod fii-miu: Hai că mă duc eu să-mi fac singur de mâncare și curat! (râde)Ia că mă duc eu să dau cu aspiratorul, că prea nu m-a lăsat tata toată viața! (râdem).
Despre facultate afară n-am vorbit prea mult până acum. Nici eu nu sunt convins că e cea mai bună opțiune, nici el. One step at a time…

A.Z.: Apropo de facultatea în străinătate, dacă ai putea sau ar trebui să alegi tu orașul în care să trăiască el, care ar fi acela și de ce?

B.N.: Cum adică? New York! Dacă aș putea alege eu ar fi ori New York, ori București.

A.Z.: New York pentru că…?

B.N.: Pentru că are de toate, de la distracție și comedy, la business și habar n-am. De acolo se dă tonul în lumea asta.
Dar acuma e și o socoteală pe care tre’ să ne-o facem cu ce mici business-uri am și eu. Adică mi s-ar părea destul de improbabil, de nefiresc, să nu continue fii-miu măcar ceva din ce am început eu. M-aș mira să nu vrea, mai ales că sunt în domenii interesante: ba că e club de muzică, ba că e publicitate, că e show de comedie, ar trebui să găsească ceva care să-i placă din tot ce fac eu acuma. De-aia există și o șansă destul de mare să continue totul la București.
Sau există varianta B: închide tot, vinde tot și își vede de drum. Cine știe, e liber să facă ce vrea. Dar nu, nu ne-am făcut planuri.
Cine știe? Măi, Alex, noi nu știm ce se întâmplă mâine, da’ peste 7 ani…

A.Z.: Ți-a fost complicat în anii în care ai fost părinte singur?

B.N.: Eu n-am prea apucat să fiu părinte singur așa, multă vreme. Pentru că m-am despărțit de mama lui Robert prin aprilie, în 2005, și m-am cuplat cu Tara prin august, deci au fost doar câteva luni în care să spun că n-a fost picior de fem…sau, mă rog, n-au fost decât două picioare de femeie (râde) în casă.
Iar Tara, care avea 20 de ani atunci, s-a achitat de sarcina asta, de mamă de-a doua, foarte, foarte bine.
Nu, n-aș zice c-a fost greu, a fost frumos. Cred că era mult mai greu dacă rămânea Robert cu maică-sa și nu-l vedeam. E de menționat aici că el 5 ani de zile după aia, a locuit 2 săptămâni la mine, 2 la maică-sa. Adică ok, nu mai stăteam împreună în aceeași casă, dar el își vedea părinții în mod egal…vacanțele, la fel.
Eu sunt foarte mândru de cum am handluit divorțul și despărțirea asta, pentru că indiferent de motivele pentru care ne-am despărțit noi, nu le-am adus în fața copilului, nu ne-am certat de față, eu n-am vorbit-o de rău de față cu el, ea nu m-a vorbit de rău, dimpotrivă.
Sau atunci, la început, Alina nu avea aceleași condiții materiale, și eu mă felicit că n-am căzut în tentații de-astea în care Ia să-ți ia taică-tu tot, să vezi ce bine e la tati și ce nasol e la mami. Când i-am luat calculator la mine, i-am luat același calculator și la maică-sa, când i-am luat playstation la mine, i-am luat și la maică-sa. Am încercat să-i fac condițiile identice.

A.Z.: Când are probleme, vine la tine?

B.N.: Da, da. Să știi că mă moștenește cu norocul aici, n-a avut probleme mari.
Adică n-are nicio problemă să vină să zică Băi, am luat un 2 la școală….era în ultima zi, semestrul trecut și nu trecea la chimie…evident că la chimie…

A.Z.: Ai avut și tu probleme la chimie?

B.N.: Oooo, da! Singura persoană pe care am urât-o toată viața, care mi-a fost profesoară de chimie, și dirigintă și care a murit…….. (multe înjurături)…singura persoană…ea și Ion Iliescu, 2 persoane pe care am boală forever…că pe ăilalți doi, Ceaușeștii, ne-am răzbunat, într-un fel. În rest, pe ăștia doi am boală.
Deci n-aveam nicio îndoială că mă moștenește și tot cu chimia o să aibă probleme.
Deci când a avut probleme, a venit și mi-a spus. Nu vine după 3 luni și-mi spune Am avut probleme. Nu. Ce-ai mai făcut, mă, pe la școală? îl întreb. Am luat un 4. Așa cum îmi zice și de 10, îmi zice și de 4. Da’ nici de 10 nu-mi spune, tot eu îl intreb.
Alte probleme?…. Am mai auzit c-au fumat printr-a opta în nu știu ce tabără și l-am întrebat și mi-a zis că nu e nicio șmecherie. Cumva, aici..și eu am fumat la 11 ani, într-o seară, 5 țigări Mărășești, nu mi s-a părut nicio șmecherie, nu mi-a plăcut, o chestie amară, iute…n-am mai fumat niciodată.
Sunt convins că experimentează. Ce l-am sfătuit eu destul de insistent e să nu experimenteze asta cu drogurile. Că dacă e fire slabă și îi place, uite ce se întâmplă. Și i-am povestit de cazuri. Să înțeleagă că din băutură, din fumat, mai scapi. Sper să aibă mintea asta.

A.Z.: Înțeleg că asta cu drogurile e una dintre fricile tale…

B.N.: Frici e mult spus. Mi s-ar părea, așa, a waste of a good mind and a good life și mi-ar părea rău.

A.Z.: Dar ai alte frici în ceea ce-l privește?

B.N.: Da, sigur. Poate să se întâmple ceva, poate să aibă un accident de taxi. Dar nu le-am manifestat, din contră. De exemplu, l-am dus prima oară pe munte, la cățărat, când avea 4 – 5 ani…

A.Z.: Stai cu frică când pleacă nopțile la petreceri?

B.N.: Nu. Am stat o dată, a fost prima oară când a plecat și nu mi-a zis că pleacă. Îl așteptam pe la 9 – 10 și nu venise la 1. L-am sunat și nu mi-a răspuns. Si atunci l-am sunat pe diriginte, am lua un număr al altui prieten cu care era și până la urmă am dat de el.
Și am făcut regula aia: Bă, dă un telefon, să știu că ești ok. Regulă de care niciun copil nu se ține niciodată.

A.Z.: O chestie care mă stresează când mă gândesc: ședințele cu părinții. Cum ți se par ție?

B.N.: Eu întotdeauna m-am distrat la ședințe. Eu cu Robert un pot să fiu ipocrit. Și nu numai cu Robert, în general mi-e foarte greu să fiu ipocrit. Eu recunosc că am făcut 12 ani de facultate până să mă exmatriculeze.
Și în conditțile în care n-am fost „zecist” la școală, că n-am fost, am fost băiat isteț, dar nu „zecist”, Doamne ferește să mă duc să îi cer asta lui Robert sau să mă dau lupul moralist la ședințe. Nici gând!

A.Z.: Ești un om care urăște să piardă, orice ar face…

B.N.: Da.

A.Z.: Ce ar însemna pentru tine, dacă ar însemna ceva, ca Robert să eșueze?

B.N.: E greu, mă, să eșueze. Cum poate să eșueze? Am cumpărat vreo două case prin Pipera, le vinde pe alea și trăiește câțiva ani. Ce poate să eșueze atât de dramatic? Dacă e sănătos, cum poate să eșueze? Adică ce standarde așa de mari i-am stabilit eu, ca să eșueze?
Daca eșuezi, eșuezi versus ceva. Eu n-am așteptări aberante de la Robert, nu i-am pus niciodată ștacheta…dacă văd că e sănătos, fericit, echilibrat, că râde…. N-are la ce să eșueze. Ce, are vreun deadline și vreun obiectiv pe care tre’ să-l facă? Nu!
Nu știu dacă va face performanță, dacă se va duce la NASA, Google sau Oxford, nu cred. Tocmai din considerentul că istețimea nativă i-a fost de ajuns, n-a fost niciodată silitor. N-a fost muncitor, a fost leneș o viață, ca și mine. Până să ajung să muncesc la 29 de ani primul job, nu-mi ardea de muncă în nicio secundă.
Dar sunt convins că dacă-mi seamănă, și îl văd în multe chestii că-mi seamănă, sunt convins c-o să găsească ceva care să-l pasioneze, cum și eu mi-am găsit un domeniu care, atunci când am dat de el, am muncit de-am pârâit, la fel și el: dacă o să-l găsească, o să muncească.
Dacă nu, cum am zis: are niște proprietăți, o să le vândă, mai vedem ce dividende or mai veni, cât o mai munci tac-su…

A.Z.: Cum e generația asta, ca și medie?

B.N.: Vai steaua ei!

A.Z.: De ce?

B.N.: Bine, nu, generația lui fii-miu e greu să o cuantific, pentru că am fost expus la eșantioane mici. Așa mi-e greu să extrapolez și să trag o concluzie.
Dar văd generațiile de 20, de 25 de ani, un pic mai mari, într-o debusolare completă. Totul este „instant gratification”, „să mi se dea”, „noi merităm”, „nu tre’ să muncim pentru asta””dacă putem să fim șefi după două săptămâni e foarte bine, și nu șefi, am vrea să fim șefi având foarte mult timp liber, dacă se poate și mai ușor cu munca, mai mult cu dezvoltarea personală”…

A.Z.: Dar asta e doar în România sau peste tot?

B.N.: Din ce citesc eu, e cam peste tot. Și problema e că dacă la New York sau Londra vor fi mereu elitele, în celelalte orașe sau țări, ca Bucureștiul, rămân ceilalți, adică următorii după ăia foarte buni. Și cred că e la fel peste tot, din păcate.
Eu de 10 ani, de când mi-am făcut firma, mi-am făcut-o cu 10 oameni și, în mare măsură, am rămas cu ei după atâta vreme. N-am angajat niciun tânăr, nu cred că vine nimeni din spate.
Da, mie mi se pare că e o generație goală, goală, goală. Știu că e clișeul ăsta în care toți spun că generațiile care vin după, sunt varză. Dar acum, dacă tre’ să-ți lași barbă și să-ți iei Pegas ca să demonstrezi că ești cineva, când tu de fapt ești același, mi se pare ciudat.
Nu, n-am mari speranțe. Faptul că sunt scutiți la sport, faptul că sunt băncile mai pline decât terenurile la orele de sport, nu mă încântă.

A.Z.: Și generația lui Robert?

B.N.: Uite, Robert se duce la școală. Și eu am tras de el când era mic să facă sport, dar înafară de schi și de baschet unde era cel mai mic și-l duceam de nebunia mea, săracul copil…deci nu e genul care să iasă la fotbal, la baschet, nu, el e cu calculatorul .Dar spune: Am dat ieri normele lasport, am luat 10! Știi, are mândria de a face chestia asta.
Da, el când a fost să facă sport la un moment dat, a făcut șah…Șah! Fii-miu! Dar l-am încurajat: Dacă îți place, du-te liniștit. A luat niște medalii, niște cupe.
Dar îl văd, nu refuză asta. Se duce la școală, dar nu se duce extra. Dar uite, n-aud de la el, de fenomenul ăsta cu băieții scutiți la sport. Nu-l aud să-mi spună că la ei în clasă sunt 5 care fac sport și 25, scutiți.
Nu mi-a zis chestii de-astea. Dar, uite, o să-l întreb specific: Bă, câți scutiți ai la sport în clasă? S-ar putea să nu fie, poate are noroc. Poate generația lui își mai revine…

A.Z.: Din ce povestești, pare mai degrabă că ești prietenul lui Robert…

B.N.: Acuma? Da! Și cred că mereu am fost așa….

A.Z.: A fost o decizie asumată și conștientă?

B.N.: 80% cred că da. Eu am încercat tot timpul cu el să fac lucruri cu stimuli pozitivi, nu negativi.
Eu mi-am luat la bătaie când eram mic de-am pârâit și cumva n-am făcut același lucru pe care l-am văzut eu că mi s-a făcut mie. Deși nu pot să spun că sunt dezamăgit de ce a ieșit din mine, mi-am spus că pot ajunge la același rezultat fără să folosesc aceleași metode. N-am citit nicio carte de parenting, nu m-a interesat chestia asta, am făcut ce m-a tăiat pe mine capul să fac cu Robert și zic că mi-a ieșit.
Și încă o dată: n-am putut să fiu ipocrit. Eu nu pot să uit cum am fost când eram mic sau ca adolescent. Și nu pot să-i spun lui Robert: Bă, eu n-am fost așa! Nu, eu îi spun tot: Am fumat, am fost la gagici, m-a părăsit sau am părăsit-o, uite cum s-a întâmplat.
Ca să fiu în primul rând părinte, ar trebui să-i spun: Uite, stai jos, hai să discutăm, să-ți spun eu teoriile, valorile, malorile. Nu, nu mi s-a părut fair…mi s-a părut că-l mint pe copil, pe bune.
Nu, nu l-am cocoloșit niciodată, nu l-am lăsat să câștige niciodată la jocuri, când a câștigat, a câștigat pe bune. Și cred că am fost un prieten destul de bun de la început .Dar, cum am zis, am avut noroc și de copil bun și mi-a fost ușor să fiu prieten cu Robert.
Iar acum, cu atât mai puțin, mi se pare că n-ai altă variantă decât să fii prieten cu el. Că dacă vrei să fii părinte, să fii vreo autoritate, ceva de genul ăsta, fuge mâncând pământul. E foarte simplu, nu mai vine decât seara acasă, se culcă și nu mai vorbește nimic cu tine, nu mai știi nimic de viața lui.
Dar am avut grijă să fac mereu ce tre’ să facă un părinte: a avut mereu adăpost, a avut mereu ceva de mâncare, de distracție.

A.Z.:Una din cele mai dragi amintiri ale mele cu tine este când eram în sala de baschet și am venit să-ți spun că mă însor și tu m-ai întrebat De ce?

B.N.: (râdem) nu, spune tot: eu te-am întrebat De ce? și tu ai zis Pentru că ne dorim amândoi.

A.Z.: Da, m-am blocat, nu mă așteptam să mă întrebi așa ceva (râdem). O sa-l întrebi și pe Robert același lucru?

B.N.: Sigur! Asta e 100%! Nu există discuție. Poate are el vreun argument pentru care e bună căsătoria.

A.Z.: N-o să te întreb de ce nu e bună căsătoria…

B.N.: E, mai stăm 2 ore și am și eu repetiții…

A.Z.: Iar eu cred că am, zic eu, 80% din cititori ai blogului, femei..asta până la publicarea acestei discuții…(râdem)

B.N.: Să știi că e o întrebare foarte legitimă. Să iei decizia asta cu toate negativele pe care le aduce, trebuie să ai un motiv foarte bun.

A.Z.: Cu toate acestea, tu ai făcut-o de două ori..

B.N.: Da, păi nici eu nu sunt genial tot timpul (râde). Prima oară a fost simplu: Robert era pe drum. A doua oară am zis eu că am găsit-o pe cea de negăsit. Am avut eu norocul ăsta și am găsit oala cu aur de la capătul curcubeului, pe care n-a mai găsit-o nimeni înaintea mea…..Nu, n-o găsisem. Așa mi s-a părut mie.
Dar, uite, tocmai ziceam: Instuția “Doamna Naumovici” s-a desființat forever!
Pe fii-miu o să-l întreb de ce…bine, vezi, acum e funny, apropo de lucrurile care ți se întâmplă ție ca și copil sau le vezi, copil fiind, dacă le faci sau nu le faci în viață? Și îți spuneam că eu care mi-am luat omorul când eram mic cu cureaua, nu i-am dat decât o palmă la fund în 16 ani. În schimb taică-meu, care a trecut prin două căsătorii și două divorțuri, văd că mi s-au întâmplat si mie. (râde) Așa că eu sper ca fii-miu să aibă mintea să nu facă așa, ca noi.
Pentru Robert mi-aș dori, dacă pot să am eu vreo dorință pentru viața lui…evident c-o să facă ce vrea el și probabil c-o să facă aceleași greșeli pe care le facem toți, over and over again, dacă aș putea, aș prefera să nu treacă prin prostia asta, să stea în niște relații pentru că e fericit și cât e fericit, nu pentru că s-a căsătorit. Dar vede el…probabil că trei căsătorii mai târziu, să fim noi sănătoși, vorbim cu Robert și ne zice el cum a fost. (râde)

A.Z.: Exercițiu de imaginație: Cum ai fi fost sau cum ai fi dacă ai fi tată de fată?

B.N.: Doamne ferește! (râdem)

A.Z.: Mă gândeam că o să-mi dai acest răspuns.

B.N.: Doamne ferește! Bă, nu mi-am pus niciodată problema, nici când îl așteptam pe Robert, eu nu mi-am pus vreodata problema că eu voi face fată, nu, e imposibil. Dar cred că, nu știu, e răspunsul din burtă, așa, și răspunsul ponderat, cu tot felul de rahaturi…
Daca ești tată de fată, probabil c-ai iubi-o așa cum îl iubești și pe băiat….Când ar fi mică, cred că aș fi topit după ea și aș răsfăța-o și așa mai departe.
Dar cred că mai mare, i-aș face viața mult mai amară decât i-o fac lui Robert.
Cine a fost golan în tinerețe sunt cei mai bulangii tați de fete, asta e regula.

A.Z.: De frică?

B.N.: De frică, păi da’ ce dracu’(râdem), când știi ce li s-a întâmplat altor fete de tați din cauza ta, nu te gândești că o să ți se întoarcă roata?
Adică una e să îi zic lui Robert Ai bani de taxi, uite așa se folosește prezervativul, zboară, puiule, zboară…Altceva e să-i spun fetei Unde te duci?…Mă duc la Monica să fac lecții….Să mori tu că te duci la Monica!?! Da, știu, ehe, câte de-astea n-au fost la lecții și la mine…
Plus că nu cred că mi s-ar fi părut vreunul demn s-o aibă pe fii-mea, mai ales din generația asta de scutiți la sport, mi s-ar fi părut nenorocire.
Dacă venea cu vreun maimuțoi de-ăsta, împingând de vreun Pegas, cred că înnebuneam.
Bine, poate aș fi învățat-o până la vârsta asta să nu pună botul la așa ceva. Dar, iarăși proiectez eu o dorință de-a mea, imposibilă, ca fata mea să nu fie ca celelalte femei, ci să aibă logică…(râdem)

A.Z.: Unde te vezi, tu și cu Robert peste 10 ani? 13059914_464581333742134_1669041702_n

B.N.: Peste 10 ani el o sa aibă 26…Mi-ar plăcea să mă văd cu Robert la mine la întreprindere..

A.Z.: Să lucrați împreună?

B.N.: Mi-ar plăcea să lucrăm împreună.
Nu știu dacă o să mai locuim împreună, dar mi-ar plăcea să lucrăm împreună, peste 10 ani..ar fi frumos…tot prieteni.
Da, să lucrăm împreună ar fi mare șmecherie!

 

Mi s-a părut o imagine foarte frumoasă de încheiere. Bineînțeles că după ce am oprit înregistrarea, mi-a șters această imagine idilică cu niște tâmpenii și vreo două glume. Dar când are dreptate, are dreptate: Bogdan, tatăl lui Robert, este fix același cu Bogdan de la muncă, de la baschet sau de la șpriț: tot miștocar, tot vesel, tot cu glumele la el.
Și ăsta-i unul din motivele pentru care viața e frumoasă: unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*