Nu-l cunosc pe Văncică (așa se prezintă el). Bobo (Mihai Bobonete) mi-a recomandat să stau de vorbă cu el, spunându-mi că e un tată mișto.
Așa că l-am sunat, i-am spus cine sunt și apoi am adăugat că Bobo zice că ar fi un tip aproape la fel de simpatic ca și el. Am pus lipsa lui de reacție pe conexiunea proastă a convorbirii și nu pe faptul că fusese o glumă proastă.
Am stabilit să ne auzim vineri pe telefon și, ce a ieșit, vedeți mai jos:
A.Z.: Salut, Alex sunt…
A.V.: Salut, Alex, Văncică sunt…
A.Z.: Dau drumul la întrebări?
A.V.: Da, dă-i.
A.Z.: Cine este Adrian, tatăl?
A.V.: Fostul Adrian, fiul (râdem). Adrian, tatăl, este angajat part-time la chestia asta, pentru că greul îl duce mama. Mama este într-o măsură foarte mare și Adrian, tatăl. Dar când sunt, sunt la capacitate maximă.
Adrian tatăl este ăla care nu seamănă nici cu Adrian – actorul, nici cu Adrian- plătitorul de taxe, nici cu Adrian – șoferul. Nu, nu seamănă cu nimic din ce și-ar putea închipui cineva.
A.Z.: Deci îți păstrezi o latură doar pentru familia ta.
A.V.: O, da, da! Adică nu sunt doar bipolar, am mai mulți poli. Și unul important e doar în familie. Adică un om care nu mă știe decât de la televizor, ar putea să nu mă recunoască, sau poate chiar să-i fiu antipatic.
A.Z.: Cât de diferite sunt Thea și Mara?
A.V.: Ele sunt foarte diferite, de la faptul că una e stângace, cealalată dreptace, una e mare iubitoare de câini, cealaltă se teme de ei, una ia pisicile în brațe și sunt viața ei, cealaltă să nu le vadă, una se joacă cu râmele și tot ce e mai scârbos pe lumea asta în timp ce cealaltă nu le suportă.
Cea mare este băiețoasă și cu greu pui o rochiță pe ea, iar cea mică ar fi în stare să se îmbrace în rochie, deși afară sunt -20 de grade. Diferențele sunt mari, chiar și la mâncare: una preferă bananele, alta să nu le vadă, una e capabilă să mănânce 2 șalăi mari o dată, iar ailaltă numai când simte mirosul, pleacă din bloc, nu din casă.
A.Z.: Au fost diferite în primul an de viață? Că, de obicei, ori cu primul copil e complicat să-l crești și la al doilea e o plimbare în parc, ori primul e liniștit și la al doilea nu știi ce te-a lovit.
A.V.: Ele au fost diferite, dar și noi ca părinți am fost diferiți. Dacă la primul copil sterilizam tot, inclusiv cârpele cu care ștergeam laptele pe care îl vomita trebuiau să fie cârpe curate, fierte în apă de la 7 fântâni neîncepute din 7 sate diferite, la a doua eram Plânge? Da! S-a julit? Da! E mult sânge? Nu! E, aia e!
A.Z.: Se înțeleg bine între ele?
A.V.: Cred că e raportul clasic între sora mai mică – sora mai mare. Sora mai mare vrea să aibă întotdeauna ultimul cuvânt și acum deabia începe să înțeleagă că totuși aia mică are și ea dreptul la părerile ei și la punctul ei de vedere, iar cea mică este ca fratele mai mic, mereu în competiție cu fratele mai mare.
Am avut și discuții pe tema asta: urcam scările și atunci când le urci știi că e competiția aia stupidă “cine ajunge primul”. Și evident, la vârsta asta, doi ani se cunosc și cea mare ajunge mereu prima. Și cea mică zice Eu de ce nu ajung prima?…Pentru că ești mai mică…Dar vreau și eu să fiu mai mare…Tati, ăsta e un lucru pe care n-o să poți să-l faci niciodată! Niciodată n-o să fii mai mai mare ca sota ta mai mare!
Apoi, asta mică, fiind foarte inteligentă, zice: Care e mai mare: tu sau mami?…Mami…Păi și mami ajunge mai repede ca tine?….Nu!….Păi și atunci?….Stai ,măi, tati, că lucrurile nu sunt chiar așa…
Am discuții. Asta mică îmi trântește niște replici câteodată de…“Mă ucide ea” (fredonează melodia lui Mihail).
Îi făceam o dată băiță și îi zic Măi, tati, cred că ai vârsta potrivită să îți faci singură băiță..mi se pare că ești cam puturoasă! S-a uitat în ochii mei și mi-a retezat-o direct: Tu vorbești? Am procesat o secundă Da, tati, ai dreptate, cu lucrurile care nu mă interesează poți să să spui că sunt puturos. Și ea îmi zice: Stai liniștit, că nu ești tu cel mai puturos….Dar cine e?…Pământul…ce face toată ziua? Se învârte! Așa că, na…
A.Z.: Dacă ar trebui să scrii scenariul pentru o piesă sau un film care să se numească Să fii părinte, ce-ar ieși: o comedie, o dramă?
A.V.: În mod cert o comedie. Nu, de ce să fie dramă? Pentru că până la urmă, când tragi linie, nu vezi dramă, când ai copii.
Că ai tu nopți nedormite, că te doare pe tine ficatul, că ajungi să chelești, că te îngrași, că stai prost cu nervii, lucrurile astea…
A.Z.: Eu te credeam om serios, nu că începi cu tâmpenii de-astea. Eu te-am sunat să râd cu tine, nu să mă bagi în depresie…
A.V.: Eu ți-am zis că discuția o să fie interesantă, nu neapărat amuzantă…Da, este o comedie…
A.Z.: Ok, dar este un monolog sau un dialog?
A.V.: Cu copiii? Nu, niciodată monolog! Niciodată! Cred că am citit cărțile potrivite despre creșterea copiilor.
Asta cu monologul…nu rezolvi nimic. Sunt în dialog, ba de multe ori duc discuția astfel încâ eu să fiu partea care ascultă. Eu cred că asta e mai important: să învățăm să-i ascultăm, că poate ei n-au vocabularul și n-au puterea să-și exprime sentimentele și de aceea trebuie să fii atent, să vezi ce zic și să-i duci tu acolo unde crezi că vor să ajungă ca să îți spună ceva. Nu, în niciun caz monolog. Dialog, e plăcut să vorbești cu copiii.
A.Z.: Așa e, poți afla niște soluții la care nu te-ai fi gândit niciodată.
A.V.: Da, au o curățenie, simplifică totul în modul cel mai plăcut.
A.Z.: Apropo de ascultat, crezi că ești diferit tu, ca tată, de cum a fost tatăl tău? Mie nu mi se pare că generația părinților noștri și-a ascultat copiii. Din varii motive a fost mai degrabă: e ca noi, că știm noi cum e mai bine!
A.V.: Da, cred că sunt un tată mai bun decât a fost tata pentru că ăsta e un trend, să ai grijă cum ți-l crești. Eu mă uit în jurul meu și nu cred că părinții mei, cu frații lor, cum erau găștile atunci, ei stăteau și vorbeau aoleo, cum să creștem copiii!?!. Pe ei nu cred că îi interesa prea tare ce le dăm să mănânce copiilor, că pe vremea aia ce mâncau ei, mâncam și noi: roșia era bună, brânza era bună…când se găseau. N-am trăit într-un comunism din ăla să nu avem deloc…aveam. Dar nu ne făceam probleme ca acum Băi, puiul de țară e mai bun ca puiul de la magazin..nu-i da parizer că are glutamat de draci!
Acum devine o mare problemă ce-i dai să mănânce copilului, cum vorbești cu el, la ce școală îl duci. Pe vremea mea, școala se alegea după un singur criteriu: care era mai aproape. Acum, ai de ales între sistem privat și sistem de stat, fiecare cu plusuri și minusuri.
Mi se pare că lucrurile s-au sofisticat foarte tare, e ca o mașină în care e din ce în ce mai puțină mecanică și din ce în ce mai multă electronică.
A.Z.: Eu cred într-o afirmație: că bunicii sunt mai buni bunici, decât au fost părinți. Ești de acord?
A.V.: E și vorba aia că “dragostea de bunic nu se compară cu nimic”. Nu știu, că …stai, că și aici e de vorbit, că nici bunicii ăștia n-au multă minte (râd). Păi, stai, mă, că tre să le spui de 3,000 de ori același lucru: Nu-i mai da ciocolată!” “Nu-i mai cumpăra în fiecare zi o jucărie de 5 lei! Trebuie să le spui de 5 milioane de ori chestiile astea, așa că tu, ca părinte, trebuie să le faci educație copiilor, dar și bunicilor (râd). Nu râde, că așa e.
A.Z.: Eu râd că te ascult și la mine e cu râsu-plânsu. Tu spui cu voce tare lucruri pe care le trăiesc majoritatea părinților, dar când le auzi la alții și vezi că și ei le trăiesc, te bucuri că nu ești singurul nebun din sat.
A.V.: Da, mă, păi ce vorbim!? Părinții noștri n-au avut problemele pe care le avem noi acum: pe vremea noastră îți puneau cheia de gât și îți dădeau un șut în cur să te duci afară să continui joaca. Acum? E traficul ăsta, îți fură copilul, ți-l împușcă, nu mai știi unde să te duci tu cu el.
Când vreodată au fost mama sau tata cu mine în parc, la joacă? Când? Hai, la revedere, du-te! Aveam 6 parcuri pe lângă bloc, mă duceam cu fetele sau cu băieții. Nu aveam probleme să traversez strada și să fie 5,000 de mașini. Treceau mașinile în Târgoviște una la 3 minute. În spatele blocului unde jucam eu fotbal, erau câteva mașini. Acum nu mai ai loc să parchezi o trotinetă.
A.Z.: Nu mai știi că făceam porți între mașini?
A.V.: Exact. Deci totul s-a schimbat. Sunt diferențe de-astea: părinții n-aveau probleme să meargă cu mine la sală, la bazin, să-mi ia instructor sau mai știu eu ce. Acum trebuie să mergi, să schimbi bazinul, să schimbi apa din bazin că e murdară, să…dracu’ să mă pieptene!….Uite cum ai sunat tu să mă enervezi! (râd)
A.Z.: Și tu, să mă bagi în depresie. Bine că vorbim la telefon și nu ne-am întâlnit față în față, că ne mai luam și la bătaie…
A.V.: Da, da, mai bine.
A.Z.: Ți se pare ușor sau greu să fii părinte?
A.V.: Dacă spun că e greu, cei care își doresc copii și nu îi au din diferite motive, o să zică Hai, că te vaiți! Dacă zic că e ușor, cei cu 5 – 6 copii vor zice Păi, tu cu două normal că zici că e ușor. Dac-ai avea 5, n-ai mai zice așa.
Nu știu ce să zic…Mie mi-e ușor, am o nevastă cu care mă înțeleg extraordinar de bine, creștem împreună copiii, discutăm problemele, ea stă mai mult cu ele, eu mai puțin, că așa a fost să fie viața.
A.Z.: Cât de important ți se pare râsul într-o familie? Sau în viață?
A.V.: Păi m-ai găsit pe mine să mă întrebi, care trăiesc din chestia asta?
A.Z.: Da, tocmai, pentru că mi se pare că ești o persoană avizată pe subiect. Plus că ai zis că acasă ești diferit…
A.V.: Așa e, dar să nu înțelegi că acasă sunt vreun taciturn. Nu, dar acasă trebuie să fiu și serios, adică nu pot să vorbesc cu copiii și să fac ca Celentano sau ca un clovn în momentul în care încerc să le conving că e bine să-și facă curat în cameră. Se pierde autoritatea mea de tată.
Nu trebuie să înțeleagă lumea că sunt cu biciul în mână, dar asta nu înseamnă că e o hăhăială continuă. E foarte important râsul, este cel mai important lubrifiant social.
Reducând societatea la familie, îți dai seama că prin râs poți rezolva mult lucruri și cu o atmosferă relaxată. Râsul e bun, provocat prin gâdilat, prin glume, prin scârboșenii, prin joaca cu mâncarea, prin orice, e cel mai mai important, pentru că în clipa aceea cred că copilul simte că poate să aibă încredere în tine. Și crești un om vesel pentru lumea asta. Copiii mei aș vrea să fie niște oameni veseli, și o să încerc să le conving să stea departe de cretinii care nu știu să râdă.
A.Z.: Ajungând la cretini, n-am cum să nu-ți pun niște întrebări grele, din punctul meu de vedere, ținând cont că ai fete. Ele mai cresc și la un moment dat se aude soneria la voi la apartament, tu deschizi ușa și îl vezi pe unul ca Giani din Las Fierbinți că a venit s-o scoată pe una dintre fete la plimbare. Ce faci în momentul ăla?
A.V.: Păi mă sinucid! (râd în hohote) Înseamnă că am fost un bou, înseamnă că nu am reușit să le explic despre ce e viața. Stai, mă, tu poate nu te-ai uitat cât de bou e Giani (continui să râd). Adică cum să fie ca ăla? Înțeleg să fie unul cu cercel în ureche, în nas, în sprânceană, dar să nu fie un cretin ca ăla. Nu, mă, hai, te rog eu, fii serios, nu-mi pune întrebarea asta.
Cum să fie? Mă sinucid, plec eu de acasă, îi zic fetei: Am muncit degeaba, te-am dus la școală degeaba, ți-am dat cărți să citești, am discutat degeaba, am văzut niște orașe chiar degeaba. Chiar așa, cu boul boilor? Nu, să fim cinstiți: nu se poate chiar ca Giani. (râdem)
A.Z.: Deci Giani e arhetipul…
A.V.: Arhetipul prostului proștilor.
A.Z.: Am înțeles.
A.V.: Nu se poate, mă! Mă bat, mă strâng de gât și mă arunc în Dâmbovița tăiat bucăți! Nu se poate așa ceva!
A.Z.: Ok, dar totuși ai două fete. Ți-ai imaginat cum o să-i chinui pe viitori lor iubiți?
A.V.: Nu! Nu, mă, de ce să-i chinui? Nu-i chinui deloc. O să fiu prietenul lor și cu asta, basta. Dacă ăla se poartă cu ele cum mă port eu cu mama lor, eu o să fiu cel mai fericit om din lume. Să fie așa!
Sunt de-astea că Aoleo, o să umbli cu pușca, cu pistolul! Ce pușcă și pistol, mă, că tu poți să dormi cu două puști în mână că ea face ce vrea, aia mică, care la vremea respectivă n-o să mai fie mică. Parcă eu nu știu câte am făcut și prin câte am trecut, ce dracu’ discutăm aici?
Nu, o să stau la șpriț cu ei. Dar, ei nu o să știe că o să stau la șpriț și cu ele, înțelegi?
A.Z.: Ok…
A.V.: Păi, da, și ă să le spun Măi, tăticule, fii și tu atentă că viața asta e doar una! Nu lăsa prea multe lucruri nefăcute, fă-le!
A.Z.: Zi-mi dacă-ți amintești cea mai grea încercare prin care ai trecut ca părinte? Tu sau voi, ca familie?
A.V.: Vis-à-vis de copii, da?
A.Z.: Da.
A.V.: Nu-mi aduc aminte, nu. Am avut de-astea, să le spunem minore: la un moment dat ne-am jucat mai mult și a avut piciorul un pic întors și am fugit repede la spital la radiografie, dar până la urmă a fost bine. Nu, n-am avut evenimente gen: A murit bunica, hai să vedem cum îi spunem copilului sau ceva de genul.
A.Z.: Ăsta e un lucru bun, nu căutam să găsesc ceva neapărat, mă bucur că n-ați avut astfel de momente.
A.V.: Nu, n-am avut.
A.Z.: Ok, eu îți zic 5 cuvinte și tu îmi spui primul lucru care îți vine în cap când le auzi, ok?
A.V.: Ok.
A.Z.: Familie.
A.V.: Mi-au apărut imaginile cu nevastă-mea și cu copiii.
A.Z.: Dragoste.
A.V.: Nevastă-mea.
A.Z.: Violență.
A.V.: Știrile de la tv.
A.Z.: Fericire.
A.V.: Vacanță. Asta mi-a venit, n-am mai avut vacanță de vreo 3 ani de zile, eu cu copiii, cu nevastă-mea la mare, asta văd.
A.Z.: Homosexualitate.
A.V.: Acceptare.
A.Z.: Vine un priete bun la tine și îți spune fericit că o să devină tată. Ce îi spui primul lucru?
A.V.: …Doamne ajută! Asta îi spun.
A.Z.: Și asta e de bine sau îl pregătești pentru…
A.V.: E de maximă fericire. Dar cel mai bun prieten al meu nu cred că va veni vreodată să-mi spună asta. Când tu mi-ai zis asta, eu am avut pe cineva în cap, dar asta nu se va întâmpla, din păcate. Sunt chestii clinice.
A.Z.: Și primul sfat, care ar fi?
A.V.: Primul sfat ar fi: fă acum ceva ce ai vrea să faci tu singur sau tu cu nevastă-ta, că după aia, gata! Vei avea mereu alte priorități! Dacă acum zici n-am ajuns și eu pe Babele să mă cocoț acolo, să beau o bere și să urlu la lună, acum e momentul să faci asta, căci după aia o să stai într-un apartament cu copilul în brațe și o să urli la lună de dor de bere. (râd)
A.Z.: Apropo de asta, eu de când sunt tată am sentimentul, nu am siguranța, că n-o să mai fiu niciodată liniștit. Adică orice voi face de-acum, în viața asta, o parte a creierului meu va fi mereu în gardă Băi, oare ce se întâmplă cu Mark în momentul ăsta? Ai sentimentul ăsta sau ești mult mai relaxat ca mine?
A.V.: Nu, am acest sentiment. Vezi, eu sunt actor. O piesă de teatru, un film, un serial, să-i spunem generic proiect, începe, are o perioadă de căutare, de cercetare, are o perioadă de succes sau insucces, o perioadă de plafon, dar la un moment dat se termină. Copilul este un proiect care nu se termină niciodată.
Așa că nu poți să zici că scapi de griji. Mă mai amăgesc și eu cu nevastă-mea, zic La pensie ne luăm o garsonieră la Barcelona și stăm acolo și dăm de mâncare la porumbei. Dar tot cu gândul la ele o să fiu: Ce-or mai face astea, unde-or mai fi? Una în Malaezia, una în Singapore sau eu știu unde vor ajunge și ce-or face?
Nu se va termina niciodată, poate nu cu grija lor, că vor fi bine, dar cu gândul o să stai.
A.Z.: Ți-ar plăcea să-ți calce una sau amândouă pe urme, pe partea de stand-up comedy?
A.V.: Da. Sigur că mi-ar plăcea, pentru că e o îndeletnicire (nu știu dacă e meserie) foarte frumoasă. Te forțează la creativitate, iar să fii creativ nu e ușor, nu e pentru oricine, nu toată lumea poate și îți oferă perspectiva de a vedea lumea altfel. Te uiți la un copac pe care toată lumea îl vede verde și-ți spui: ce frumos ar fi să fie cu crengile invers și cu rădăcinile afară.
Dar, pe de altă parte, știi că creativitatea e rudă cu schizofrenia, așa că…(râdem)
A.Z.: Cu ce ai vrea să se mândrească fetele despre tine? Ele ar povesti cu prietenele lor fără ca tu să fii acolo și n-ar zice despre tine cum zic toți copiii despre părinții lor că sunt niște decrepiți, ci ar spune ceva frumos. Ce ți-ar plăcea să fie chestia asta?
A.V.: Eu aș vrea să se întoarcă lucrurile: dacă acum ele zic că sunt fata lui Văncică și lumea zice A, da!?, aș vrea să vină vremea în care să zică Știi, Văncică ăla e tata. Să se inverseze raporturile. Să mă laud eu că sunt fetele mele, nu ele că sunt tatăl lor.
A.Z.: Ți se pare că poate să fie pentru ele o presiune faptul că au un tată faimos?
A.V.: Dacă se fac actrițe, o să fie, da. Dacă nu, de ce să fie presiune?
A.Z.: Nu știu, întreb. Poate pentru că primul lucru pe care l-ar zice cineva când vorbește cu ele ar fi A, voi sunteți fetele lui Celentano!
A.V.: Nu, ele și acum au răspuns la chestia asta, pentru că ele știu că nu sunt Celentano și închid imediat discuția. Au înțeles care-i meseria mea și răspund: Celetano e un personaj. Tata a mai făcut și alte personaje. Că tu ești limitat și îl știi doar pe ăla, nu e problema mea. Dar tata nu e Celentano!
Ele mă știu altfel, mai ales că nu prea le las să se uite la Las Fierbinți, că nu e pentru copii serialul.
A.Z.: Și, Doamne ferește, îl văd pe Giani și ajungem iar la întrebarea de mai sus și la sinucidere…
A.V.: (râde)…Exact! Ele îi știu pe băieți, că, na, am mai fost pe la diferite petreceri, au mai văzut câteva epsioade, dar nu e o obișnuință să se uite la Las Fierbinți.
A.Z.: Ți se pare, ca și regulă, că televizorul tâmpește copilul?
A.V.: Discuția asta este foarte amplă, nu poți să dai un răspuns acum, în 10 secunde, cu Ți se pare?. Toată tehnologia, toate gadget-urile astea care sunt acum, vor fi peste 10 ani de mai multe ori prezente în viața lor și dacă nu vor ști să le utilizeze, ar putea să rămână în urmă.
Așa că eu înțeleg că tehnologia nu e bună pentru că le lichefiază creierul și le limitează gândirea și capacitatea, dar vor fi obligate să le folosească.Peste 10 ani dacă n-o să știi codul PIN de la nu-știu-ce-naiba, n-o să mai poți ieși din casă să duci gunoiul.
Tehnologia asta trebuie știută. Iar televizorul…se mai uită, de ce să nu se uite? Dar cu limite.
A.Z.: Ok, ai pomenit 10 ani. 10 ani de acum încolo, unde ți-ar plăcea să fiți voi, ca și familie?
A.V.: În casa noastră, cu prieteni, Doamne-ajută și cu toți bunicii, așa mi-ar plăcea să fie. Tot aici, în țara asta, tot în pace. Nu, n-am vise: New York…Nu, nu. Aici.
A.Z.: Pentru ele ai vise de altă țară?
A.V.: Eu n-am vise pentru ele. Ele să aibă vise pentru ele, eu am vise pentru mine. Nu stau să fac din copiii mei ceva ce n-am fost eu. E important să le descoperi și talentul, să vezi și ce vor ele. Dacă le duci la cele mai ale dracu’ Universități din lume sau din Europa, pot să dea peste droguri, peste altele, cine știe.
Nu cred că trebuie să fii atât de obsedat să le stabilești tu traseul lor cu școli, cu universități. Contează și cum le e norocul, și cum le e scris. Tu, ca părinte, trebuie să ai grijă să le fie bine: Bă, atâta am putut! Și de la un moment dat, trebuie să te descurci și singur.
Eu trebuie să am grijă ca fetele mele să știe să dea Bună ziua, să știe să-și dea seama de oameni, să-și aleagă prietenii bine , în rest Tăticule, mai pune și tu mâna pe o carte, că nu pot să învăț eu în locul tău. Dacă tu nu ești în stare să iei Bac-ul, eu ce să fac? Să mă sinucid?
Nu trebe ca ele să trăiască viața pe care o doresc eu. Pentru mine discuția e simplă: de la un punct încolo trebuie să-și vadă și ele, singure, de viața lor. Eu fac tot posibilul să le ajut: cât se poate, se poate. Cât nu, nu!
Eu sunt dedicat copiilor, dar la un moment dat trebuie să fie și copiii răspunzători de deciziile pe care le iau.
A.Z.: De acord cu tine.
A.V.: Nu ți se pare normal?
A.Z.: Cred că un părinte trebuie să fie precum despărțitoarele de drum: să aibă grijă să nu derapeze rău copilul. În rest…drumul pe care-l alege copilul trebuie să fie decizia lui, nu a noastră.
A.V.: Sigur că da. Tre să înțeleagă cu la un moment dat tu n-o să mai fi lângă el. Și dacă tu faci totul în locul lui de mic, n-o să-i fie mai încolo.
Hai că am devenit prea serioși, acum la final…
L-am rugat în încheierea discuției să-mi trimită câteva poze cu familia. M-a refuzat politicos, afirmând că familia e o chestiune privată pe care nu vrea să o expună. Îi respect decizia în totalitate.
Mi-a plăcut mult afirmația lui că nu el ar trebui să aibă vise pentru fetele sale, ci ele ar trebui să viseze. Cred că asta ar putea fi o definiție a unui părinte bun: să-i fie sprijin copilului în orice și-ar propune aceasta să facă. Și să nu încerce să-l transforme într-o copie mai reușită de-a sa.
Mda, ușor de zis, atât de greu de făcut…
Follow
Send
Leave a Reply