România copilului meu

Cum arată România copilului meu?

O țară în care pentru prima oară, generația de adulți (copiii de acum) nu se mai consideră o “generație de sacrificiu”, căci marea majoritate a lucrurilor sunt așezate într-o stare de normalitate, dar mai ales de civilizație: a societății, a autorităților față de cetățeni, a cetățenilor față de alți cetățeni.

Este o țară în care oamenii, credincioși sau nu, creștini sau de alte religii, bărbați sau femei, hetero sau gay, grași sau slabi, albi sau negri, bogați sau săraci se respectă unii pe alții. Nu se înjură pentru convingerile, averea sau culoarea lor, nu se bat, nu se urăsc. Poate că nu se înțeleg, poate că nu sunt de acord unii cu alții, poate că fac glume unii pe seama altora. Dar înțeleg cu toții că sunt egali, că nimeni nu este superior și, ca urmare, nimeni nu are mai multe drepturi, la fel cum nimeni nu are mai puține obligații.

Este o țară în care educatorii sau profesorii nu mai bat copiii pentru că părinții nu-și mai bat copiii. Bătaia este doar o excepție, pentru că lumea a înțeles că violența nu face decâ să nască sau să întrețină violența.

Este o țară în care oamenii vor să ajungă la putere pentru a aduce o schimbare în comunitatea lor. O țară în care oamenii înțeleg că n-are cum să le fie mai bine lor, individual, atâta timp cât trăiesc într-o societate bolnavă. O țară în care oamenii se mândresc cu faptul că sunt Președinți, Parlamentari, Primari sau Membrii ai vreunui Consiliu Local dat ca exemplu pentru diverse lucruri extraordinare.

Este o țară în care oamenii nu sunt de acord unii cu alții. Și atunci discută. Pe argumente sau pe păreri personale, dar niciodată pe atacuri personale. Căci oamenii înțeleg că nimeni nu deține adevărul absolut și nimeni nu este prost, idiot sau handicapat doar pentru că nu împărtășește aceeași idee. O țară în care libertatea de exprimare este ridicată la rang de lege și respectată de toți, unde toți au înțeles că reprimarea dreptului la opinie, chiar una eronată, îi transformă pe oameni în niște păpuși ușor manevrabile, azi de cineva și mâine de altcineva cu mai mulți “mușchi”.

Este o țară în care sănătatea chiar este o prioritate națională. O țară în care toți suntem egali în fața unui doctor, iar acesta nu se gândește decât la noi și la cum să ne vindece, nu la cine șie ce funcție, joc de culise sau altceva. O țară în care acești doctori își recunosc limitele atunci când le ating (și ei sunt tot oameni, ca și noi) și cer ajutor, chiar dacă acest lucru nu “dă bine”. Nimeni nu se gândește vreodată să pună vreo funcție sau vreun beneficiu înaintea vieții unui om.

România copilului meu este toate acestea și mult mai multe. Este o țară civilizată și mândră de ea însăși, cu oameni care nu se gândesc să plece în altă parte decât pentru a vizita și alte locuri.

Cum arată România mea? Foarte diferită de cea a copilului meu.

România mea este o țară în care nimeni nu ascultă, dar toată lumea vorbește. Nimeni nu vrea să audă și o altă părere, fiind convins că el are dreptate. Și este dispus să-și impună această dreptate cu forța, fie ea fizică sau verbală.

Este o țară dezbinată în multe “republici separatiste”: cea a credincioșilor și ce a ateilor, cea a românilor, a maghiarilor sau cea a romilor, cea a cetațenilor de rând sau a cea a politicienilor, cea a pacienților și cea a doctorilor, cea a celor care “sunt cu mine” și cea a celor care “sunt împotriva mea”. Și mai mereu inzbucnește câte un conflict mai mocnit sau mai public între o facțiune sau alta. Și cine îți este azi prieten, se poate transforma mâine într-un dușman aprig, doar pentru că nu-ți împărtășește o idee sau alta.

Este o țară care în care trăim mulți, dar pe care puțini o plac.

Dar, cel mai important, este o țară care nu se va schimba până nu ne vom schimba noi. Ne putem păcăli mult și bine că alții hotărăsc dacă și cât ne putem schimba, adevărul este că, deocamdată, noi nu vrem să ne schimbăm, pentru că ne-am obișnuit atât de tare cu această Românie, încât nu suntem convinși că ne-am putea adapta într-o nouă Românie, chiar și una mai bună ca aceasta.

România mea trebuie să se schimbe foarte mult ca să devină România copilului meu. Habar n-am dacă poate. Habar n-am dacă vrea, căci de aici pleacă totul. Și, de fapt, nu ea trebuie să vrea, ci noi. Și abia aici începe problema.

Sursa foto: www.clker.com