Relații mulțumitoare

Vineri după amiază îmi dă D. un whatsapp, întrebându-mă dacă ieșim mai pe seară. Îi spun că tot ce vreau este să dorm, dar dacă are chef ieșim sâmbătă și că îi dau eu semn. Ok, zice el.
Sâmbătă spre seară, pentru că eu am uitat, îmi dă tot el un semn să ieșim. Ieșim seara târziu, stăm la povești vreo trei ore și când plec (el a mai rămas) îi zic, printre altele:
– Mersi frumos că m-ai sunat să ieșim.
El se blochează pentru moment și apoi avem următorul dialog:
D.: Ce-i asta? Termină cu căcaturile!
Eu: Ce căcaturi?
D.: De ce îmi mulțumești?
Eu: Pentru că ai insistat să ieșim și pentru că m-am simțit foarte bine.
D.: Nu vreau să mai faci asta! Așa le zic eu zilnic celor cu care vorbesc și cu care n-am nicio treabă. Și când mi-o zici tu, sună foarte aiurea.
Eu: Dar eu chiar ți-am zis-o pentru că așa simt.
D.: Ok, să nu mai faci asta niciodată!

Mă știu cu D. de vreo 25 de ani, fiind unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei. Ca orice relație de atât de lungă durată a fost cu suișuri și coborâșuri care, în cazul nostru, s-a tradus în perioade mai scurte sau mai lungi în care nu ne-am văzut. De ce îl consider un prieten bun? Pentru că, de multe ori, mă surprind fiindu-mi dor de el. Dorindu-mi să-i povestesc diferite lucruri, fie că e vorba de un banc, de ce mi s-a întâmplat (bun sau rău) sau ce i s-a întâmplat altcuiva (adică, da, să bârfesc cu el ☺ ).
Dar nu despre asta vreau să povestesc, ci despre faptul că am realizat că avem o relație goală de sentimente. Adică, sigur, ne mai luăm pe după umeri, ne mai dăm palme pe spate, dar sunt doar genul de “efuziuni masculine” permise în societate. Fără vreun Mi-ai lipsit, Mi-a fost dor de tine sau, Doamne ferește, Mă bucur că ai fost alături de mine atâta vreme. Cred că și un Mă bucur să te văd ar fi privit cu suspiciune.
Atfel că “mulțumesc”-ul meu a sunat total neavenit. Și l-a surprins tare pe D. Care nu a putut reacționa decât respingându-l. Și deși am înțeles pe deplin reacția lui, m-am gândit mult în ultimele zile la ea: de când au ajuns sentimentele față de prietenii noștri un subiect tabu? De ce nu (mai) e ok să ne povestim unii altora lucrurile frumoase (și sincere) pe care le credem sau simțim? De ce ne e mult mai ușor să le reproșăm prietenilor noștri diverse lucruri care nu ne plac la ei dar când vine vorba de a ne arăta aprecierea, dragostea, bucuria devenim atât de rigizi, fie că suntem cei care facem declarația sau cei care o primim?

Și, pentru că habar nu am cum stau lucrurile, având aceeași amantă de peste 13 ani ☺, căreia îi spun tot ce simt pentru ea și care face același lucru (chiar și atunci când ne vine să ne scoatem ochii încet, cu un ac de gămălie ☺ ), habar n-am dacă de fapt nu este o stare generalizată la nivel de societate, nu doar la relațiile între prieteni bărbați.

Căci D. are mare dreptate: am ajuns să le spunem unor străini diverse cuvinte frumoase doar pentru că avem un interes la ei dar când vine vorba de cei apropiați nouă, considerăm că lucrurile acestea “se știu” și nu mai trebuie spuse.
Ba din contră, spun eu. Ar trebui spuse și ar trebui spuse des. Nu știu cum sunteți voi, dar dacă aș putea să aleg între aprecierea primită de la un străin sau cea de la un prieten, n-ar fi de fapt nicio alegere de făcut. Mă bucur teribil când văd că pot să aduc bucurie cuiva apropiat, mi se pare că ar trebui să fie în fișa postului nostru de “Oameni” la categoria “Obligații zilnice”: de spus cuiva apropiat cât de important este el/ea pentru tine și ce îți place la el/ea.

Așa că, D., îmi pare rău, dar în drum spre casă am realizat că te știu de 25 de ani și că ți-am spus de prea puține ori (dacă ți-oi fi spus vreodată) cât mă bucur că faci parte din viața mea. Ești unul dintre oamenii alături de care sper să îmbătrânesc ca să povestim (ok, fie, și să bârfim) toate tâmpeniile și să râdem la aceleași glume pe care le înțelegem numai noi. Și, poate, să-ți povestesc din când în când cum aș vrea să-i scot cuiva ochii cu acul de gămălie (Iubire, nu m-am putut abține, era păcat să nu o bag la final ☺ ).

PS Nu i-am dat numele întreg lui D. pentru că nu am permisiunea lui să fac acest lucru. Mă rog, ceva îmi spune că, cel puțin la început, o să-l cam enerveze acest articol. Sper să-i treacă repede și să povestim despre asta data viitoare când ne vedem.
Dar dialogul chiar a avut loc. Poate să confirme și H. ☺

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*