Promisiunea

– De ce nu apare odată? Mi-a promis!
Totul era pregătit pentru aniversarea lui Matei. Împlinea 6 ani și toți erau strânși in jurul mesei. Lumânările erau aprinse. Mai lipsea doar cineva.
– Offff! Așa a făcut și anul trecut!

Erau blocați. Îi venea să urle de ciudă. Fusese o dimineață liniștită la servici. Intrase foarte devreme în tură, așa că nu apucase decât să vorbească la telefon cu Matei. Acum Mihai se uita la ceas din 5 în 5 minute, calculând cât mai avea de așteptat până să-l și vadă…
– Hai că avem treabă! îl auzise dintr-o dată pe Gabi.
– Ce treabă?
– Tre’ să livrăm pachetul ăsta la compania aia americană.
– Ia și tu pe altcineva… 
– Șefu’ a zis că tre să mergi. Cică ești cel mai bun șofer și la ce nebunie a fost în ultimele zile, ești singurul care poate face drumul ăsta repede.
– Paul e cel mai bun șofer.
– Așa e. Dar Paul a plecat deja în altă cursă de dimineață.
– Să mă cac în bulanul meu!
Nici nu știa în momentul acela cât adevăr stătea în vorbele lui. Dar urma să afle curând.
Acum erau blocați de peste 10 de minute.

Lui Matei aproape că îi dădeau lacrimile de ciudă.
– Cum poate să îmi facă una ca asta? Iarăși?
– Matei, sigur are ceva treabă. Și știi că dacă ar put…
– Nu, nu știu. Nu mai știu.
– Mi se pare nedre…
– Și mie mi se pare foarte nedrept ca de ziua mea tatăl meu să întârzie la tăierea tortului.
Îl diviniza pe Mihai. Se lăuda cu el peste tot: la școală, pe stradă, la antrenamente. Tata face, tata drege…Tata-n sus, tata-n jos.
Și în adâncul sufletului știa că dacă nu ajunsese încă, era pentru că avea ceva important de făcut. Dar tot suferea foarte tare.
– Probabil că face o livrare de ultim moment, îi spuse maică-sa. Și apoi vine repede la tine.
– Mda, probabil…

Se uită în stânga. Se uită în dreapta. Nu mișca nimic.
– Băi, Gabi, ce pula mea facem?
– Eu aș lua-o pe jos…
– Ție îți arde de glumă, dar eu tre’ să ajung la Matei. E ziua lui.
– Da? Să-ți trăiască!
– Mersi!
– S-ar putea să ratezi aniversarea asta…
Prima parte a drumului fusese foarte liniștită. Vreme frumoasă, puține mașini. Livraseră marfa la americani și o luaseră înapoi. Mihai își făcuse calculul că avea timp să și mănânce ceva înainte de tortul lui Matei. Dar nu prea mult, ca să guste și din ăla, deși nu era mare fan de dulce. Zâmbise în sinea lui.
Apoi se ivise acel ambuteiaj în fața lor.
– Ce dracu’ s-o mai fi întâmplat?

– Ce dracu’ s-a-ntâmplat de nu mai vine!!??
– Matei!!
Se scăpase. El nu vorbea niciodată așa. Dar era foarte dezamăgit. Lumânările aproape se topiseră cu totul. Îi trecuse și cheful să sufle în ele. Se uita la locul gol de peste masă și nu-i venea să creadă că nu apăruse.
Dimineață se trezise destul de târziu. Era ziua lui, așa că se putea trezi la orice oră. Primul lucru îl sunase pe taică-su și vorbiseră vreo 2 minute. Dar Mihai îi promisese că va fi acolo când va sufla în tort.
– Nu mai vine!

Știa cât de dezamăgit trebuie să fi fost Matei. Apucase să îi promită de dimneață, iar Matei se mândrea cu faptul că tatăl său se ținea mereu de cuvânt. Dar mașinile alea două răsturnate pe mijlocul șoselei îi dăduseră planurile peste cap.
– Sună repede la Urgențe și spune-le poziția exactă!
Până să apuce Gabi să-i zică ceva, sărise din mașină. Apucase să vadă corpul unui copil întins pe jos lângă una dintre mașini. Și deși știa care sunt riscurile cu două mașini răsturnate, cu combustibilul vărsat și toate cele, nu se putuse abține. Nu-l avea în minte decât pe Matei. Iar nevoia de a-l ajuta pe acel copil îl atrăsese ca un magnet.
Gabi sărise după el:
– Mihai, stai!

– Matei, stai!
Fugi de la masă direct la el în cameră. Simțea că îl podidea plânsul și deja era băiat mare, nu mai putea plânge de față cu toată familia. Își afundă capul în perne și se lăsă pradă deznădejdii. Îi era dor de tatăl lui. Asta era tot ce își dorise: să-l aibă aproape de ziua lui.
Mama lui intră încet în cameră. Se așeză alături de el în pat. Nu spuse nimic, doar începu să îl mângâie ușor. Deja era și ea îngrijorată, dar mai mult, i se rupea sufletul când îl vedea pe Matei atât de trist.
– De ce, mami? De ce?
– Nu știu, iubitul meu.
– Dar mi-a promis!
– Iubitule, câteodată lucrurile nu-ți ies exact cum ți le plănuiești, atunci când ești într-o zonă în care oamenii se războiesc.

Gabi nici nu apucase să-și termine fraza că și deschiseseră focul asupra lor. Abia avuseseră timp să se ascundă în spatele mașinii.
– Știai că nu trebuie să ieși din mașină!
Mihai știa foarte bine, dar corpul acela de copil îl hipnotizase pur și simplu.
– În cât timp crezi că ajung întăririle?
– Minim 6 – 7 minute.
– Și cât mai durează până vin ăștia peste noi?
– Maxim 3 minute, până se prind că am rămas fără gloanțe.
– Deci trebuie să ajungem cumva înapoi în mașină să mai luăm muniție, nu?
– Musai!
– Mda…
– Mda….
– Eu te-am băgat în căcatul ăsta, așa că mă duc eu, mai zise Mihai, tâșnind așa cum o făcuse și mai devreme.
Auzi doar niște sunete seci, sacadate.

– Matei vrea totuși să sufle în lumânări, zise mama lui către familia strânsă în jurul mesei.
Se uită la tort, se uită la lumânări…închise ochii, își puse o dorință și suflă cât de tare putu.
Lumânările se stinseră toate. Apoi închise și calculatorul de pe masă, cu o fereastră de Skype rămasă goală.

Mihai închise ochii. Nu putea spune exact unde fusese lovit, dar simțea că e grav. Cu ochii închiși se gândi la Matei: cât de amărât trebuie să fi fost că n-a putut fi prezent, fie și măcar prin Skype, la tăierea tortului.
Încercă să se imagineze alături de băiatul lui. Nu reuși. Durerea devenise insuportabilă. Auzi parcă niște împușcături și urlete. Multe urlete. Nu mai distingea cuvinte, dar spera cu disperare să fie ale lui Gabi sau ale echipei care venise să îi salveze.
Avea o promisiune încălcată de reparat. Și tare n-ar fi vrut să moară tocmai acum.