Prima căzătură

S-a întâmplat acum vreo 3 sau 4 weekend-uri, într-o sâmbătă. Eram toți 3 acasă și tocmai terminasem să ne uităm a 2-a oară în acea zi la Kung Fu Panda. Mark era super surescitat de scenele de luptă. Și super obosit. Stăteam în bucătărie iar el ne arăta diferite “scheme”.
A ridicat unul dintre picioare pentru a ne demonstra cum lovește unul dintre personaje. Și în timp ce întindea piciorul în aer, cel de sub el, de sprijin, i-a alunecat. Și de la înălțimea lui de 1m și 10cm a căzut direct în față. Nu a durat mai mult de 1 secundă, dar cred că mie mi s-a părut mult mai mult. În timp ce cădea (noi fiind amândoi la câțiva metri de el) mă uitam la el și mă gândeam când va pune mâinile jos pentru a atenua căderea. Când? Că timpul trecea și mâinile lui stăteau inerte pe lângă corp. Lovitura cu fruntea a fost fulgerătoare. Nu vreți să știți câte osanale i-am adus Iuliei care a insista acum 7 ani să punem parchet peste tot în casă.
Aș vrea să vă pot spune că m-am căcat pe mine de frică. Dar adevărul este că nu am simțit nimic pe moment. Acesta e mecanismul meu în situații de criză: reușesc să îmi păstrez sângele rece pentru ca apoi să mă transform într-o cârpă care se scurge.
Ne-am repezit amândoi spre el atât de repede, încât copilul nici nu a apucat să urle până să fim acolo. I-am luat capul în mâini și mi-am pironit privirea pe fața lui să văd dacă și de unde începe să țâșnească sângele. N-a țâșnit. A(m) avut mega bulan. A început să urle. De durere și de șoc. I-a ieșit instantaneu un cucui imens peste care i-am zis Iuliei să pună o pungă de mazăre congelată.
Cred că undeva cam pe acum am început să respir. La propriu. Pur și simplu uitasem să o fac. Bine, am început să respir e impropriu spus: inima mi-a luat-o razna la un puls pe care îl bănuiesc de peste 200, am simțit invazia adrenalinei (probabil) și cum mă scurg. Tot încercam să îi spun că e ok, dar vorbeam cu pauze pentru că nodul refuza să coboare din gât.
Acum când mă gândesc la acel moment, mă ia cu transpirații. La ce s-ar fi putut întâmpla. Mamă! Habar n-am, dar aș pune pariu că nu voi uita niciodată acest minut din viața mea.

Unul dintre lucrurile certe ale vieții de părinte este că orice sentiment intens față de copilul tău este intensificat de foarte multe ori. Fie că ești foarte fericit sau foarte trist, supărat, speriat etc în ceea ce-l privește, creierul tău rațional pare să nu mai funcționeze pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă.
Trebuie să recunosc că după această căzătură am o admirație mare pentru ai mei care au fost martori când mi-am spart capul. Era începutul anilor ’80 la Eforie Nord parcă, ei erau la masă iar eu mă jucam pe scările restaurantului când s-a auzit un strigăt urlet. Pentru cei care mă cunoașteți, aveam cam aceeași voce și atunci, deci vă puteți inchipui cam cum urlu eu de durere. Iar când m-au văzut, eram cu capul spart și plin de sânge. Mamă! M-au dus să mă coasă, dar nu pot decât să îmi inchipui ce o fi fost în sufletul lor.

De asemenea, am o mare admirație pentru toți părinții care merg la meciurile copiilor lor, indiferent de sport, și nu sar din tribune când se accidentează. Nu să-i liniștească pe ai lor, ci să le rupă capul celorlalți ☺. Respect!
L-am întrebat pe taică-meu cum putea să stea atât de calm când venea la meciurile mele de baschet și mi-a zis că nu îi era foarte bine, dar s-a gândit că așa mă ajută cel mai mult, stând liniștit. Așa e, dar cred că i-a fost foarte greu.

Vrem sau nu vrem să credem asta, suntem niște animale (mai evo sau involuate, depinde pe cine întrebi). Iar instinctul este să ne protejăm puii de orice pericol. Și cred că , spre deosebire de alte mamifere, noi îi vedem pe copiii noștri ca pe niște pui foarte multă vreme, dacă nu mereu.
Așa că mă aștept ca în capul meu să-mi fac multă vreme de acum încolo diverse scenarii despre cum chinui alți oameni, copii sau adulți, care au de gând sau chiar îi fac rău copilului meu. Sper doar să rămână la stadiul de fantezie. Dar nu pot să promit. ☺

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*