Pe vremea când nu se inventase parentingul

Am crescut și eu, ca mulți alții, într-o epocă în care nu se inventase parentingul. Mai mult decât atât, situația politică și economică era de așa natură încât aproape toți oamenii erau concentrați pe un singur lucru: Supraviețuire. Părinții noștri erau atât de preocupați de a ne pune ceva pe masă sau, cu ocazia diferitelor sărbători – gen Crăciun sau ziua de naștere, să ne poată oferi ceva extra, deosebit, care în acele zile însemna o portocală, un Pepsi sau niște ciocolată chinezească îmbrăcată în staniolul auriu care te făcea să îți imaginezi că deții multe lingouri de aur, deci erau atât de preocupați de aceste aspecte, încât nici măcar nu mai voiau să-și bată capul cu altceva, cum ar fi starea noastră emoțională.
Multe din “tehnicile” lor de parenting ar fi fost considerate, pe bună dreptate în ziua de azi, ca fiind abuzuri, fie ele fizice sau emoționale.

Dar toată acea perioadă și felul în care am fost noi crescuți trebuie puse în contextul istoric, fie că ne place sau nu acest lucru. Probabil că mulți dintre noi am fi vrut ca părinții noștri să fi făcut multe lucruri altfel: să nu fi fost atât de duri, de rigizi, de incapabili de momente de tandrețe sau de exprimare a iubirii. Și poate că avem dreptate…poate ar fi trebuit să se străduiască mai mult. Dar ar fi nedrept față de ei să nu luăm în considerare tot contextul.

Marea majoritate a părinților noștri (vorbesc în principal de cei de vârsta mea, 40ish) s-au născut cam pe la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și au trecut cu familiile lor printr-o foame mare, prin schimbarea regimului politic și printr-o prigoană nemaîntâlnită până atunci. Mai mult, părinții lor (bunicii noștri) erau la două generații de inventarea parentingului 🙂 , deci bătaia sau alte abuzuri nu doar că nu erau contestate, dar erau considerate obligatorii pentru o bună creștere și educare a copilului (să ne aducem aminte de “Amintirile” lui Creangă). Și cred că foarte mulți dintre ei, când au devenit părinții, au încercat să facă lucrurile altfel. Poatep puțin altfel, poate mai mult altfel, atât cât s-a priceput fiecare, dar cred că mulți s-au străduit. Căci asta face parte din evoluția speciei umane, încercăm și de cele mai multe ori reușim, ca de la o generație la alta să creștem, să ne dezvoltăm, să contestăm vechile teorii și principii și să venim cu unele mai potrivite societății în care trăim.

Deci, da, pe vremea părinților noștri nu se inventase parentingul și asta se vede în felul în care am fost crescuți noi. Se vede în comportamentul nostru ca adulți: în lipsa noastră de încredere, în nevoia de a performa tot timpul la cel mai înalt nivel, în felul în care ne sperie eșecul. Se vede în fricile și anxietățile noastre, în incapacitatea generației mele de a se mobiliza ca un tot șamd. Dar…și aici există un mare dar: pe vremea când eram noi copii, NU se inventase parentingul. Părinții noștri au încercat să facă ce i-a dus pe ei capul cu instrumentarul și informația pe care au avut-o la acel moment la dispoziție, adică au încercat să facă bici dintr-un rahat, o expresie atât de potrivită felului în care am fost noi crescuți.

Problema pe care o văd eu, aproape zi de zi, pe stradă, în mall-uri, în școli și oriunde altundeva, este că aceste “tehnici” de parenting, specifice altor timpuri și generații, sunt mult prea prezente și în ziua de azi. Iar azi, când parentingul a fost inventat, studiat, s-au scris cărți despre el și s-a tot propovăduit cam peste tot, de ceva vreme deja, azi aceste tehnici ar fi trebuit să dispară demult sau, în cel mai rău caz, să apară doar în cazuri izolate.
Dar eu (și sunt convins că și voi) îl văd peste tot: părinții care vorbesc urât cu copiii lor sau chiar îi lovesc. Nu doar în intimatatea casei lor, ci pe stradă, în văzul unei mulțimi care cel mai adesea asistă nepăsătoare și complice la abuzarea unui copil. Văd comportamentul acesta la dascăli și antrenori de diferite sporturi, care urlă la copii de toate vârstele, îi înjură, îi umilesc, totul în numele unei educații care numai educație nu este. Văd comportamentul în multe dintre interacțiunile dintre adulți și copii, interacțiuni în care adulții pur și simplu refuză să îi privească pe copii ca pe niște parteneri de discuții și se raportează la ei ca la cineva inferior, care merită pedepsit apriori, doar pentru că acest lucru este posibil.

Și întrebarea mea, în toată această nebunie pe care mi se pare că o văd, cum spuneam, aproape zilnic, este următoarea: noi ce scuză mai avem? Că părinții noștri pot spune, până la un punct: “Nu am știut să fac lucrurile altfel. Nu mi-a spus nimeni, nu am văzut la nimeni, nu am avut de unde să citesc despre cum ar fi trebuit să te cresc, despre nevoile și emoțiile tale.”
Dar noi, noi ca și generație, noi care avem acces la toate și la orice, noi cei care fie abuzăm un copil, fizic sau emoțional, sau doar asistăm nepăsători la un astfel de abuz, știind că nu e în regulă, noi ce scuză avem? Noi ce vom putea să le spunem copiilor noștri deveniți adulți cu probleme de încredere, atașament, empatie sau exprimare a sentimentelor?

Nimic, acesta este răspunsul. Nu vom mai putea să le spunem nimic. Pentru că adevărul este că nu mai avem nicio scuză. Avem tot ce ne trebuie pentru a crește altfel o generație de copii, o generație care să ne devină niște adulți mult mai buni decât suntem noi azi. Și mi se pare că eșuăm zi de zi. Și asta chiar e foarte trist.

sursa foto: https://www.learningliftoff.com/yelling-at-kids/