Zilele trecute, înainte să înceapă toată nebunia, treceam printr-un parc pe la ora prânzului, înfulecând un covrig. La un moment dat, mă apropii de o bunică blândă și drăguță care stătea de vorbă cu nepoțelul ei, nepoțel ce avea o grămadă de nedumeriri. Redau în continuare, cât de exact îmi aduc aminte, dialogul dintre ei:
– Mamaie, uite un păianjen imens! aproape că țipă cel mic.
– Lasă-l, mamaie, că nu îți face nimic. Uite, s-a dus.
– Mamaie, dar dacă îmi făcea ceva?
– Nu avea ce să îți facă, mamaie, tu n-ai văzut ce mic era?!?
– Mamaie, dar dacă mă pișca?
– Păi, nu te-a pișcat, mamaie, s-a dus în treaba lui. Gata, a trecut.
– Și dacă se întoarce?
– Dacă se întoarce, probabil că o să plece așa cum a venit.
– Și dacă nu pleacă?
– Pleacă, mamaie, pleacă. El e mic, tu ești mare, nu are ce să îți facă!
– Și dacă se urcă pe mine?
– Nu se va întâmpla asta, dar dacă se urcă pe tine îl ia mamaie și dă cu el de pământ și cu asta basta!
– Și dacă nu poți să-l iei?
– Pot să îl iau…
– Și dacă nu poți?
– Dacă nu pot, ne mănâncă pe amândoi și s-a terminat!!
– …
– ‘tu-i mama lui de păianjen, că m-ai înnebunit cu el!
Am mers cât de încet am putut, dar deja trecusem de ei, deci nu am mai putut vedea fața copilului, dar îmi închipui că avea ochii măriți până peste buze. 🙂 🙂 🙂 🙂 Iar eu, eu era să mă înec cu covrigul. 🙂 🙂 🙂 Respectele mele, bunicuței! Cât să reziste și ea, la un moment dat te gândești că poate păianjenul ăla chiar ne face un bine să ne mănânce pe toți ca să scăpăm de întrebări. 🙂 🙂 🙂
sursa foto: https://www.fotocommunity.de/
Follow
Send
Leave a Reply