“Părinți, nu dresori”

L-am auzit pe Iulian Tănase povestind ieri, la Radio Guerilla, cum băiețelul său, Sacha, deși învățase o poezie pentru serbarea de sfârșit de an de la grădiniță a refuzat s-o recite când i-a venit rândul. Și, spunea Iulian, că nici nu i-a trecut prin cap să se supere, că e dreptul și treaba copilului să spună sau nu poezia și că “până la urmă, noi suntem părinți, nu dresori” (sper că am citat cât mai exact).

Pe lângă faptul că sunt total de acord cu ce spunea Iulian, respectiv cu dreptul copilului de a spune sau nu poezia/cântecelul când îi vine rândul, mi s-a părut atât de frumoasă expresia aceasta: Părinți, nu dresori.

Într-adevăr, mai ales în acest sezon al serbărilor, pare că noi, părinții, de multe ori o luăm razna. Suntem atât de implicați în “peformanța” odraslei noastre aflată sub “lumina reflectoarelor” încât uităm că, de fapt, nu are nicio importanță dacă spune, sau nu, perfect poezia, dacă dansează fiecare moment ca la repetiții, dacă nu se bâlbăie sau mai știu eu ce. Prestația sa artistică la 3, 4, 5 sau 6 ani nu reprezintă niciun indicator relevant în privința succesului său artistic sau de viață pentru mai târziu. Nu înseamnă nimic. Absolut nimic.

Poate, în schimb, să însemne, în mintea noastră supusă numeroaselor presiuni sociale, un barometru al calității noastre părintești. Ceva gen “Uite-l pe-a lui Zamfir ce bine-a spus poezia..Sigur părinții lui fac ce trebuie acasă de au așa un copil care reține toate versurile.” Sau “A, ăsta e a lui X-ulică, normal că nu zice poezia, e un răzgâiat!”. Din nou, nimic mai fals. Pe lângă faptul că poate copilul, ca mulți adulți, are trac, el sau ea ar trebui să aibă posibilitatea să cânte alături de colegii săi doar dacă vrea și, mai ales, doar dacă îi face plăcere. Căci altfel, într-adevăr, devenim doar niște dresori ai copiilor noștri. Și, precum dresorii de la circ, le spunem noi copiilor când e bine să se dea în spectacol și când nu, cum e bine să se dea în spectacol și cum nu.

De ce am ajuns să punem atâta preț pe o așa-zisă performanță a unor țânci? Cât de stresați să fim, câtă presiune să fie pe noi? Și câtă presiune să punem pe ei?
Copilul meu are 5 ani și 2 luni și habar nu are să scrie și/sau să citească. Iar eu habar nu am dacă asta e bine sau nu. Mint, cred că nu e nici bine, nici rău, pur și simplu e. Eu am intrat la școală la 6 ani și vreo 8 luni fără să știu să scriu, să citesc sau să fac adunări.
Și, de bine, de rău, citesc bine (cred ☺ ), scriu corect cât să nu fac greșeli flagrante, iar la adunări, de cele mai multe ori îmi ies cum trebuie ☺. Nu am vreun dubiu că Mark va învăța să scrie și să citească. Nicio frică în direcția asta.
Și la fel ca băiatul lui Iulian, nici al nostru nu a avut o prestație demnă de vreun premiu la ultima serbare: a dansat în ritmul lui personal, a cântat ce-a vrut el pe melodia din capul său și preocuparea lui cea mai importantă a fost să ne zărească pe noi prin sală și să ne facă non-stop cu mâna. Iar mie mi s-a părut minunat.

Și încă un lucru pe care nu-l înțeleg: de ce ne bucurăm doar când ai noștri obțin vreo victorie, orice ar însemna asta? De ce ne sperie eșecul unui copil? De ce ne sperie atât de tare încât să ajungem să i-l reproșăm copilului? Că în rest, adulți fiind, care mai de care povestim cât de important este să știi să înveți din înfrângeri și că ele sunt, de fapt, cele care contează cu adevărat în viață, pentru că din ele poți trage cele mai bune lecții. E plin internetul de traineri și coach-i care ne încurajează să greșim, iar noi îi ascultăm cu gura căscată, minunându-ne câtă dreptate au. Că au dreptate!
Doamne ferește însă, să pățească al nostru copil un asemenea necaz! Cum să nu îi iasă lui/ei totul perfect? Păi ce înseamnă asta? Înseamnă că noi suntem niște părinți groaznici. Și atunci, nu mai bine ne facem noi niște dresori foarte buni, cu rezultate vizibile și palpabile?

Nu! Pe bune, nu!

Sursa foto: www.prevnet.ca

5 Comments

  1. Bun gasit, toate bune și frumoase.
    As vrea totuși sa va sensibilizez la faptul ca mici sau nu, avem o responsabilitate.
    Dacă ne angajam la ceva, oamenii, de 5 sau 6 ani ,se bazează pe noi. Sa facem diferența între capriciu și trac. Zi buna ,
    Mama unor copii de 30 și 19 ani

  2. Si eu de la mine tot sperantele astea le am. Dar nu e vorba despre succesul masurat in bani cat despre valori. Societatea noastra inca are tendinta masiva sa considere ca daca un om ia 10 “pe linie” si intra si termina “o facultate de succes” este un om implinit. Calatorii fara o meserie si un loc de munca stabil sunt “pierde vara” iar artistii fara succese internationale rasunatoare sunt doar niste visatori pierduti. Aici spun ca apar presiunile pe noi, ca parinti si noi trebuie sa fim in stare sa ramanem “impotriva curentului”. Discutia e lunga si are mai multe aspecte…

    • Așa e, e o discuție lungă. Eu mă duc în parc să mă joc cu Mark fotbal. Nu ne pricepem niciunul, dar de regulă ne disrăm tare. 🙂

  3. :).
    Ai dreptate. Sper sa poti, si sa pot, si sa putem cu totii aplica teoriile astea si cand vine vorba de scoala, examene, intrat la liceu, alegerea caii in viata…treburi adevarate. Teoria o stiu si eu: “voi fi un parinte bun cand voi sti sa imi sustin copilul sa faca cel mai bine din ce vrea EL cu viata LUI”.
    Pana una alta, nici macar nu este, asa cum sugerezi in ultimele fraze, despre “esecul” copilului. Ci despre gura lumii si esecul nostru in fata ei: “daca fi-miu nu zice poezia bine, vecinul MEU, va spune despre MINE ca sunt…” ce-o spune. Deci, este vorba despre noi, total. Nu despre esecul copilului, ci al nostru vorbim. Nu despre succesul lui, ci al nostru din nou. De parca acel copil e pe aici sa faca lucrurile pe care le vrem si cum le vrem noi. Asta e cel mai urat. Si pana cand parintii nu inteleg ca pustiul are viata lui si dorintele si “putirintele” lui tot asa o sa arate scena vietii.
    Din nou, bafta multa cand o aparea presiunea: “Al meu a intrat la Lazar cu 9.95. Al tau ce a facut, ca a luat numai 7?” Sau “Al meu a terminat dreptul si a intrat in Barou. Al tau mai spala vase in spelunca aia din Miami? Ca a zis ca pleaca 1 an sa vada lumea si se pare ca face cariera la spalat vase prin bodegile lumii!”…

    • Eu sper să mă ducă și atunci capul și să înțeleg că presiunea pe care (eventual) o simt eu, n-ar trebui să i-o pasez lui. Câ despre notele de la vreun examen sau succesul în viață măsurat în bani..și aici sper să nu-mi ia Dumnezeu mințile :)))

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*