Părintele, această creatură ciudată și (ușor) debilă

– Bună, eu sunt Alex…și sunt părinte…

Așa ar începe prezentarea mea la grupul de suport Părinții Anonimi. Cei dintre voi care nu sunteți părinți și citiți aceste rânduri, cam pe acum dați din cap a aprobare, că știți câțiva prieteni care ar trebui să vină la un astfel de grup. Cei dintre voi care sunteți părinți și vă gândiți că n-aveți nevoie, e ok, e și negarea una dintre fazele ce trebuiesc parcurse. Da, noi părinții suntem niște ciudați. Vi-o spune unul de-al vostru care de mult, într-o altă viață, a fost un om normal la cap. Apoi am devenit părinte și, ca și voi, m-am senilizat pentru totdeauna. Degeaba dați din cap că nu, tocmai ce v-am spus că sunteți în faza de negare. funny-parent-quotes

Bine, uite, o să vă redau 5 situații care implică părinți. Unele sunt ipotetice, altele adevărate, dar toate…TOATE sunt plauzibile. Și vi ni s-au întâmplat tuturor.

Să luăm de exemplu o tânără femeie care nu are copii. Și în timp ce doarme ea liniștită într-o noapte, îi sună telefonul. Trezită din somn, vede cu groază că o sună prietena ei cea mai bună, proaspătă mămică de câteva luni. Nici nu apucă să răspundă bine, că toate coșmarurile ei se adeveresc:

Prietena fără copil: Al…
Mămica: Aaaaaaaaaaaaaaaa (hohotind de plâns).
Prietena fără copil: Sun la 112 și în maxim 5 minute sunt la tine.
Mămica: Nuuuuuuuuu! Be-ee-be…. (abia reușește să vorbească printre sughițuri)
Prietena fără copil nici nu mai respiră: Ce? Ce-a pățit?
Mămica (tot printre sughițuri): A re-e-u-u-șit. Plâng de feric-i-re.
Prietena fără copil: Super! A stat în funduleț?
Mămica: Nu.! S-a că-ă-cat…după-ă tre-e-ei zile…nu e bo-ol-na-av…
Prietena fără copil: A!?

 

Bărbații sunt diferiți de femei, lucru evident și din comportamentul acestui tătic:

Colegul de birou fără copil: Ai văzut meciul aseară?
Tatăl: L-am privit….
Colegul de birou: Și cum ți s-a părut? Ce gol a dat ăla din foarfecă.
Tatăl: A, scuze, eu ziceam că l-am privit pe fii-miu cum doarme.
Colegul de birou vizibil contrariat: Păi, da, da’ meciu ține 90 de minute.
Tatăl: Da, da’ fii-miu a dormit 3 ore. A fost minunat!
Colegul de birou: Și ce-a făcut în astea 3 ore?
Tatăl: Nimic…absolut nimic…A dormit dus…A fost grozav!
Colegul de birou: Tu ești dus…
Tatăl: Pardon, ai zis ceva?
Colegul de birou: A, nimic, nimic.

 

Voi, ăștia fără copii, credeți că știți ce-i ăla dor. Așa credeam și eu. Imaginați-vă surprinderea noastră (a Iuliei și a mea) când, acum vreo 6 ani, fiind în vacanță cu nașii (care erau fără copii) îi auzim după vreo 10 zile că ne zic într-o dimineață:
– Măi, noi plecăm cu o zi mai repede. Ne e foarte dor de copii.
Iulia și cu mine ne-am privit mirați și am răspuns, ușor supărați:
– Bine, dacă copiii voștri pe care îi vedeți în fiecare zi sunt mai importanți decât vacanța asta pe care o facem o dată pe an… (Ok, n-am zis chiar așa, dar sunt convins că asta am vrut să zicem și asta s-a și înțeles). Și chiar am fost ușor deranjați că nașii s-au uitat urât la noi.
Dacă ar fi să încerc să vă povestesc acum ce fel de dor de Mark mă apucă câteodată, n-aș avea cum. Dar nu m-ar mira ca într-o zi să mă comport așa:

Partener de business: Și dacă ne uităm la cifra de afaceri pe ultimii 5 ani și la numărul de clienți în creștere, putem trage concluzia că profitul…
Eu: ce dor îmi e de el…
Partenerul: De profit?
Eu: Nu..de copil. Mi-e dor să-l iau în brațe, să-l pup mult, să-l smotocesc.
Partenerul (empatic): Ce frumos! Unde e plecat? În vreo tabără, la bunici la țară? De câte zile?
Eu: A, nu, l-am lăsat acu’ 10 minute la grădi…Da’ simt că mă topesc…
Partenerul: Cred c-am terminat…
Eu: Pentru azi?
Partenerul: Pentru totdeauna.

 

Ați participat vreodată la o discuție cu mai multe cupluri de părinți? Nu, nu de când sunteți și voi părinți, că voi sunteți tot ăia care ziceți că n-aveți nevoie de grup de suport. Nu, să fii un cuplu normal (a se citi fără copii) și să te trezești într-un coșmar (a se citi între mai multe cupluri de părinți). E ca și cum ai participa la o dezbatere între Schopenhauer și Nietzsche pe tema “Moartea – poartă transcedentală către Universalitate”, dezbatere moderată de Cioran:

Cuplu 1 cu copil: Copilul nostru a mai făcut ceva extraordinar!!
Cuplurile 2 și 3, ambele cu copii: Nu ne mai țineți pe jar, spuneți-ne ce minuni a mai făcut!
Cuplu 4 fără copii (ironic): Sigur, abia așteptăm să aflăm cum a mai tras vreun pârț superb.
Cuplu 1, ignorând total Cuplu 4: A zis primele lui cuvinte!
Cuplurile 2 și 3: Mvaaaaaai! Ce-a zis? Ce-a zis?
Cuplu 1 (mândru nevoie mare): Uba – bagu!
Cuplurile 2 și 3: Mvaaaaaai!
Cuplu 4: Da’ astea nu-s cuvinte!
Cuplurile 1, 2 și 3 se uită cu ură la Cuplul 4.
Cuplu 4, încercând să repare greșeala: Și ce înseamnă?
Cuplu 1 (nu prea înțelegând întrebarea): Cum adică ce înseamnă? Înseamnă “Mi-e foame”! Da’ ce nu e clar?
Cuplu2: Al nostru a făcut primii pași singurel!
Cuplurile 1 și 3: Mvaaaaaaaai!
Cuplu 2: Adică nu s-a ridicat din funduleț, dar am văzut clar cum și-a dorit să facă asta!
Cuplu 4: Adică, de fapt, n-a făcut niciun pas, nu?
Cuplu 2, simțindu-se oarecum cu musca pe căciulă: E, o să vedeți voi când o s-aveți copii.
Cuplu 3: Al nostru a băut apă singur.
Cuplurile 1 și 2: Mvaaaaaaai!
Cuplu 4: Din biberon?
Cuplu 3: Nu, din wc.
Cuplurile 1 și 2: Mvaaaaaaaai! Ce deștept e!

 

Dar dacă vrei cu adevărat să înțelegi cât de tembeli deosebiți devin părinții, du-te la o serbare de grădiniță. Acolo vei asista la următoarea scenă:
Educatoarea, mândră și emoționată, anunță că Mihăiță va recita o poezie. În aplauzele publicului, pe scenă intră un copil debusolat, grăsanc, cu un deget în nas și unul în fund. După vreo 3 minute în care se scobește abitir cu ambele degete îl poți auzi:

Cățeluș cu pălu cleț
Fulă…ce fulă? (i se șoptește din culise că rața)
Fulă lața din co…uite-un mu-uc!
Și se julă că nu fulă
Dar l-am plins cu vleau pipi! Și fuge de pe scenă

Doamne, nici dacă ar fi Al Pacino pe Broadway recitând un monolog din Shakerspeare, nu ar primi atâtea aplauze ca Mihăiță. Zici că pe scenă e Kirk Douglas primind Oscarul pentru întreaga carieră. Se varsă lacrimi de către părinți. Nu, nu doar părinții lui Mihăiță…TOȚI părinții. Sunt lacrimi adevărate, nu de-alea de complezență ca pe la alte premii.
Și, ca bucuria să fie completă, se anunță că mai urmează alți 48 de copii, fiecare cu poezia sa. Dacă nici asta nu e artă, nu știu ce mai e.

Fiți blânzi cu noi, părinții! Nu e vina noastră. Când apare copilul în viața noastră, pentru a face față stresului, cred eu, corpul nostru secretă un hormon care să ne ajute să vedem mai degrabă partea frumoasă a vieții. Hormonul se numește “teveitâmpipeviațălină” și el se secretă până pe la vreo 50 de ani. Apoi, după o pauză de 5 – 10 ani, corpul începe să secrete “bunicilina”. Dar despre ăștia, cu altă ocazie.

 

sursă foto: www.someecards.com

7 Comments

  1. Râd, râd și iar râd! Râd și pentru acei părinți care nu pot sau nu sunt lăsați să trăiască aceste emoții cu copii lor! Frumos scris, dar cred că ce simți e de mii de ori mai frumos!

  2. Asa e, vai am ras cu lacrimi

    colegii mei nu prea au copii si tare greu ma abtin sa nu le zic cate ceva despre ai mei, mai ales ca fac o gramada de chesti dragalase.. si cand dorm

    • Eu cred că mai bine nu le povestești :)..ce rost are să ajungă să te urască??? 🙂 Plus că majoritatea o să ajungă și ei, la un moment dat, în grupul nostru :)))

  3. Inca rad la imagina baietelului cu un deget in nas si cu unul in fund. Asa e. Totul e o dragalasenie la ei si o admiratie totala de la noi. Imi amintesc cand fiica mea mi-a inmanat cu drag un muc, scos cu ea, cu mandrie, de la ea din nas. Cred ca a fosf primul pe care a reusit sa il scoata, dupa eforturi mari, pe la un an-doi. Ce-am putut face altceva decat sa-i multumesc?

    • Bravo! 🙂 nouă când ni se oferă vreun muc, se uită la noi de zici că e cel puțin mir sfințit. :)))

  4. Confirm. Nicio exagerare in postarea asta…doar la poezia cu catelusul as avea o rectificare…fi-mea de exemplu nu l-a zis decat tarziu pe F….Exact! zicea P in loc de F, ca sa fie distractia si mai mare….
    Iar fi-miu…el in loc de L zicea I…si ce incantat a fost si ce le mai zicea tuturor ca bona i-a cumparat de ziua lui jocul acela de la IKEA….Mula..il stiti, nu?

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*