O zi de rahat

Ieri am avut o zi bună până când m-am reîntâlnit cu Mark. Și apoi, toată după amiaza și până seara nu am reușit în niciun fel să mă conectez la el, să ne “sincronizăm”.
Știți genul acela de zi? În care pare că orice faci nu reușești să-i intri în grații în aceeași măsură în care orice face el sau ea te enervează rău? Despre o astfel de zi vorbesc eu. Ieri am spus la Nu-uri de mult mai multe ori decât mi-aș dori să-mi amintesc iar el s-a plâns și a comentat la absolut orice am zis eu.
De la un punct încolo am realizat că lucrurile nu au cum să se mai schimbe și, având norocul să avem un alt copil în vizită, i-am lăsat să se joace ce vor ei, bineînțeles după ce am refuzat de nenumărate ori să mă implic în vreun joc de-al lor.
La un moment dat l-am văzut că nu-i place această situație așa că m-am străduit să schimb atmosfera. Mmmmnu, n-a fost o idee bună, așa că m-am dus liniștit să citesc ceva, sperând ca ei să nu dărâme, chiar de tot, casa.
Când a plecat prietenul, m-am dus la el și am încercat să-i povestesc ce s-a întâmplat:
– Iubitule, îmi pare rău pentru ziua de azi, dar pur și simplu mi s-a părut că nu ne înțelegem….
Tăcere.
– Nu ești tu de vină, cum nu cred că sunt nici eu. Doar că mai sunt și astfel de zile.
Tăcere.
– Așa că cea mai bună idee mi s-a părut să încerc să nu interacționăm aproape deloc.
– Ce înseamnă să interacționăm?
– Adică să ne intersectăm sau să facem lucruri împreună.
– …….
– Voiam doar să știi că mi-am dat seama că n-a fost o zi bună și că te iubesc la fel de tare, asta n-are nicio legătură.

N-a fost niciun moment Kodak, nicio împăcare dramatică, niciun happyend. Cum ziceam, a fost doar o zi de rahat, cum au fost și vor mai fi multe altele.

Cu toții avem zile de rahat, în care fără să știm de ce, ne enervează oricine și orice. Uneori realizăm lucrul acesta și reușim să facem ceva, în sensul să evităm pe cât putem interacțiunea cu alții, știind că ne vom comporta urât. Alteori, nu realizăm și atunci e nasol, părem niște idioți nerecunoscători, înfumurați, enervanți etc. Dar, cumva, reușim (și noi, și ceilalți) să trecem peste astfel de zile și să le lăsăm acolo unde le e locul, în negura amintirilor, într-un colțișor de creier prea puțin sau deloc accesat.

Din păcate, acest lucru nu se întâmplă când ești părinte. Când ești părinte, îți amintești pentru multă vreme de o astfel de zi, în care l-ai dezamăgit și te-ai dezamăgit. Și nu doar că îți amintești, ci îți faci o grămadă de mustrări de conștiință, te consumi pentru ceva atât de uman și pe care oricum nu mai ai cum să-l schimbi. Îți amintești atât de clar o astfel de zi în care n-ai reușit să-i fi pe plac copilului tău, încât singurul lucru care pare să fie capabil să ți-l șteargă din memorie este o nouă astfel de zi, un alt moment de remușcări și gânduri care te țin treaz noaptea.
Iar dacă, prin absurd, îți permiți să uiți o astfel de zi, are grijă copilul să ți-o reamintească de. fiecare. dată.
– Nu mi-a plăcut că nu m-ai lăsat să fac chestia aia. Și mai știi acum trei ani când o după amiază întreagă mi-ai spus numai Nu? Ești cel mai rău părinte din lume.

A fi părinte vine cu foarte multe lucruri mișto, atât de multe încât uneori nu-ți vine să crezi ce noroc a dat peste tine. Unul din lucrurile nasoale cu care vine este că te transformă într-o epavă emoțională.
Cred că indiferent ce fel de părinte ești, ce tip de parenting aplici (dacă aplici), cum te raportezi la copil șamd, când vine vorba de starea ta emoțională, ești praf. Mereu te întrebi dacă și ce ai făcut bine, iar atunci când până și pentru tine este evident că n-ai făcut bine, te bombardezi cu gloanțe de vină care par să iasă la foc automat dintr-un Uzi cu magazia infinită.
Și, cred eu, asta se întâmplă pentru că, în capul nostru, atunci când suntem părinți, ne setăm singuri niște standarde pe care pur și simplu nu avem cum să le atingem în fiecare moment al vieții, căci nu suntem altceva decât oameni. Nu e vina copiilor, nu e nici măcar vina altora care poate ne acuză mai direct sau mai voalat. Când ești părinte, nu există acuzator mai feroce la adresa ta ca tu însuți. Iar acest lucru face ca o zi de rahat să se transforme într-o amintire permanentă de rahat.

Nu, n-am vreo concluzie, că happyend v-am zis de la început că n-am. M-am gândit doar că dacă o să scriu aceste lucruri cu “voce tare”, mă voi simți mai bine.

Ia să vedem….Nu, tot ca ziua de ieri mă simt.

 

Sursa foto: http://weheartit.com/

2 Comments

  1. Dap, si eu ma simt mai putin “dusa” datorita postarii tale 😛 I’m not the only one, so it’s nothing wrong with me. Thanks for that!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*