O discuție despre Colectiv cu un copil de 7 ani

Vineri seara am ieșit cu niște prieteni și cu copiii, iar la un moment dat noi, adulții, am început să povestim despre supraviețuitorii din Colectiv. Eu am povestit că am fost la un eveniment unde cei doi fotografi purtau amândoi arm sleeve-uri care le acopereau brațele și am aflat că amândoi fuseseră în Colectiv.

– Dar ce s-a întâmplat în Colectiv? m-a întrebat Mark. M-am uitat la el, sperând că a aruncat această întreabare doar așa, fără să fie interesat de răspuns. Nu, mă privea extrem de atent.
– A avut loc un incendiu acum câțiva ani…
– Și erau oameni acolo?
– Da, mulți, din păcate…
– Și au murit?
– …da.
– Cum au murit?
– ….

Și pentru prima oară în viața mea nu am știut ce sau cum să continui discuția cu Mark. Mi s-a părut că orice i-aș fi spus, oricum aș fi “îmbrăcat” povestea, ar fi fost prea mult de dus pentru un copil. Eu, care am povestit cu Mark despre moarte, despre referendumul recent încheiat, despre sex și cam despre orice m-a întrebat, pur și simplu nu am putut să-i răspund la întrebare. L-am ignorat, m-am întors spre prietenii mei să-mi continui discuția cu ei pe un alt subiect, iar el probabil că a simțit că nu pot să port această discuție pentru că nu m-a mai întrebat nimic, deși rareori i se întâmplă să se lase păgubaș până când nu află el tot ce vrea să afle.

Și ce i-aș fi putut povesti?

Că niște copii un pic mai mari ca el au murit mistuiți de flăcări sau intoxicați de fum pentru că nu au avut cum sau pe unde să iasă din acel Iad? Că alți copii, mulți, care au reușit să iasă, unii chiar pe picioarele lor, au ajuns la spital, locul unde te duci să te vindeci, dar care pentru ei a însemnat locul din cauza căruia au ajuns să moară? Sau că a mai fost un băiat care s-a dus la multă vreme după, apăsat de tot ceea ce trăise în noapte aceea?

Să-i povestesc despre supraviețuitori? Despre coșmarurile pe care ei le povestesc că le au în mod frecvent? Sau despre urmele de pe corpul lor, urme care probabil că nu-i lasă niciun moment să uite? Urme care, de multe ori, îi fac să se simtă vinovați că ei mai sunt și alții, nu?

Să-i povestesc despre părinții care și-au pierdut copiii în acea noapte sau în zilele care au urmat? Căci poveștile pe care le-am aflat eu de la acești părinți despre cum s-au comportat unii doctori sau responsabili politici nu am cum să i le povestesc, atâta timp cât mă dor atât de cumplit încât și eu încerc să mi le ascund undeva, prin vreun cotlon al creierului.

Să-i povestesc despre autorități? Despre cum, în numele a nu știu ce nici după trei ani, s-a decis să se spună că totul e ok în spitalele noastre, când asta era, pur și simplu, o minciună?

Sau să-i povestesc că el trăiește într-o țară în care nici după trei ani de la o asemenea tragedie, nu știm cine a fost vinovat? Mă, eu nu zic că toți sau vreunul dintre cei considerați vinovați, chiar este, că nu e treaba mea să decid asta. Dar nu se poate să nu fie NIMENI vinovat. Nu se poate, în anul 2018, într-o țară din Uniunea Europeană, acest lucru nu ar trebui să fie posibil. Căci îmi închipui că pentru părinții cărora le-au murit copiii acolo, atunci când le spui că nu e nimeni vinovat, e fix ca și cum le-ai spune că de vină sunt copiii lor. Da, ei sunt vinovați că au murit. Că au fost în seara aceea în Colectiv, că n-au fost în stare să iasă primii din îmbulzeala aia și că, dacă au ieșit, e vina lor că s-au dus în spitalele care i-au infectat cu bacteriile care, pe mulți au ajuns să îi omoare.

Nu, n-am putut să-i povestesc despre toate astea. Nu știu când voi putea. Știu că va trebui să fac, dar mai știu că acum mi-e imposibil. Iar dacă mie mi-e imposibil, oare putem măcar începe să ne gândim la cum se simt toți cei care, într-o formă sau alta, au o legătură directă cu acea noapte nenorocită? Nu, nu putem. Și nici n-ar trebui. Nimeni nu ar trebui să treacă prin așa ceva…doar că unii…unii au trecut…sau, de fapt, trăiesc acest coșmar de 3 ani. De vreo 1096 de zile…

Mâine, 30 octombrie, are loc la Bucureti un eveniment, un Marș de comemorare al celor a căror viață s-a schimbat total și iremediabil în acea noapte din 2015. Am citit zilele trecute pe Facebook o postare a cuiva care spunea că i se pare greșit să ne aducem aminte doar o dată pe an, în octombrie, de victimele de la Colectiv, pentru că asta ar fi de nesuportat pentru părinții lor, ar fi o ipocrizie din partea noastră, atâta vreme cât nimic altceva nu se întâmplă.
Eu nu cred că este așa. De fapt, nu știu cum o fi la alții, dar pot să vă spun cum e la mine: de trei ani, ori de câte ori aud un sunet de ambulanță, îmi aduc aminte de Colectiv, căci în seara aia stătusem până târziu la televizor și am tot auzit ambulanțele venind către Spitalul Elias. De trei ani mă gândesc des la acei copii și la acei părinți. Uneori stau și de vorbă cu ei, deși mi-e teribil de greu, pentru că nu știu niciodată ce le-aș putea spune, deși știu că aș vrea să îi strâng în brațe și să îi las să-și plângă durerea până când iese toată, ceea ce știu că este o prostie. De trei ani încerc să mă gândesc cum ar fi dacă…și nu pot merge mai departe. Nu pot. Niciun părinte nu ar trebui să poată și niciun părinte nu ar trebui să treacă prin așa ceva.

Da, de trei ani mă gândesc la Colectiv nu doar în octombrie. Dar în octombrie scriu despre asta sau povestesc despre asta cu voce tare. Pentru că mi se pare că avem datoria să povestim, pentru ca o asemenea tragedie să nu se mai întâmple. Pentru că avem datoria să nu-i uităm chiar dacă unii își aduc aminte doar o zi pe an. Și mai avem datoria să nu rămânem tăcuți până nu vom ști că măcar un om, oricare ar fi acela, va fi declarat vinovat de moartea copiilor din Colectiv. Oricât ar dura asta, e obligatoriu să nu lăsăm timpul să așeze praful pentru suferința unor oameni. Pentru ca ei să poată merge mai departe, orice ar însemna asta, e obligatoriu să știm ce s-a întâmplat și din cauza cui s-a întâmplat.

Iar eu..eu îl aștept pe Mark să mai crească pentru a-i povesti, în timp ce îl strâng în brațe și îi spun cât îl iubesc și că este cel mai minunat copil din lume, despre 65 de copii care au ieșit într-o seară la un concert…