Nu vi s-a întâmplat de atâtea ori să stați de vorbă cu cineva, prieten apropiat sau nu, și să simțiți că îi puteți spune orice? Nu, de fapt, că vreți să-i spuneți multe lucruri: bucuriile voastre, temerile, lucrurile care vă stresează sau chestii pe care le uitaserăți de multă vreme?
În această lume nebună și într-o continuă viteză și transformare în care trăim azi, oamenii care ne ascultă cu adevărat au devenit o raritate și ar trebui tratați ca atare. Adică ar trebui să vedem ce fac bine, cum au învățat să facă acest lucru și să le urmăm exemplu. Căci fiecare dintre noi, FIECARE dintre noi, ne trăim viața și facem lucrurile pe care le facem din două motive simple: validare și acceptare.
Validare că facem lucrurile bune, corecte etc și acceptare pentru ceea ce facem.
Sigur, ideal ar fi ca să ne fie suficiente propriile validări și acceptări. Dar nu e niciodață așa, sau prea puțini oameni ajung în viața lor să nu mai depindă de părerile altora, să-și fie ei înșiși suficienți. Noi, restul, facem lucruri pentru a “da bine” în ochii celorlalți, indiferent că vorbim de familie, prieteni, colegi de birou sau necunoscuți de pe Facebook.
Și în toată această nebunie, nu ne mai ascultăm unii pe alții. Ne auzim de cele mai multe ori, dar nu mai reușim să descifrăm ce vrea cel din fața noastră să ne spună cu adevărat. Credem că înțelegem, dar de cele mai multe oi nu e așa. Pentru că, de cele mai multe ori, ceea ce spune cineva nu este și ceea ce vrea să spună acel cineva.
Zilele trecute, Mark a luat-o la fugă pe o bucată de gheață și, normal, a alunecat și s-a lovit ușor.
– Te-ai lovit, iubitule?
– Normal că m-am lovit!
– Of, îmi pare rău, am bănuit că vei păți asta și am vrut să-ți spun să nu mai alergi…
– Păi trebuia s-o faci, de ce n-ai făcut-o? Ești cel mai enervant tată din lume!
Nu vă pot descrie în cuvinte ce sentimente naște în mine expresia de mai sus, pe care o aud din ce în ce mai des. Noroc că am (deja) suficientă experiență încât să știu că Mark zice una și, de fapt, gândește alta.
– Te doare atât de tare încât tot ce poți face acum e să găsești pe cineva pe care să dai vina.
– Da, că m-am lovit acolo unde aveam deja o bubă!
Acest articol nu este însă despre cum îmi ascult eu copilul sau despre cum ar trebui să-și asculte părinții, copiii, deși mi se pare că e un lucru extrem de important și cred sincer că o generație de copii ascultați, iubiți și implicați de mici în tot ce înseamnă deciziile familiale nu ar lăsa să se întâmple rahaturile care se întâmplă azi.
Căci despre ele aș vrea să vorbesc. Mai exact despre faptul că în momentul de față sunt două tabere: una definită ca cea rea (pe bună dreptate), minoritară dar având puterea și o tabără mare, care-și strigă of-urile dar și neputința, dacă e să fim cinstiți până la capăt. Că, sigur, nu e ușor să ieși zi de zi pe frigul ăsta în stradă cu miile sau zecile de mii, dar este infinit mai ușor (așa cum s-a dovedit) decât să te convingi sau să îi convingi pe alții să iasă la vot.
Cea mai mare problemă a celor două tabere este că nu vor sau nu pot să se asculte una pe cealaltă. Sunt dintre cei care cred cu tărie că ORICE conflict poate fi rezolvat prin mediere sau negociere. Și nu trebuie să mă credeți pe mine, mai bine v-ați rupe 10 minute să-l ascultați pe Marshall Rsoenberg, poate cel mai mare specialist în comunicare non-violentă, povestind despre importanța ascultatului:
Ca în poveștile lui Marshall, și la noi cele două tabere vorbesc una cu alta, dar nu reușesc să se audă. O tabără, cea majoritară, spune în toate modurile cu putință, că singurul lucru cu adevărat pe care și-l dorește, este să fie Respectată. Pare puțin, dar este foarte, foarte mult.
Cealaltă parte, cea minoritară, spune că îi este Frică. Nu, nu spune asta, dar asta reiese din toate acțiunile sale: frică de asumare, frică de a nu fi pedepsit pentru ce a făcut, frică de abuzuri (căci sunt și multe abuzuri, de ambele părți), frică pentru că se simte (nu comentăm dacă pe bună dreptate sau nu) încolțită.
Indiferent daă sunt sau nu corecte nevoile celor două părți, ele sunt. Și, așa cum zice Marshall Rosenberg, până când cele două părți nu-și vor dori să se asculte cu adevărat una pe cealaltă, nu vom avea liniște în această țară. E atât de simplu și atât de complicat în același timp. Și poate nu ar fi o idee proastă să-l chemăm chiar pe el să ne medieze acest conflict. Căci sper că asta ne dorim cu toții, nu? Să mergem mai departe, să găsim o cale de dialog și să punem toți umărul în a ne fi tuturor mai bine.
Așa că revin de la ceea ce am plecat: nu știu dacă cele două tabere pot și vor să se asculte. Dar știu că o putem face fiecare dintre noi, să ne ascultăm prietenii dar și cei cu care suntem în conflict, mai atent. Și, mai ales, să ne ascultăm copiii. Să-i învățăm să comunice non-violent, chiar și atunci când au un conflict. Pe termen lung, asta e cea mai bună soluție.
sursa foto: https://www.shutterstock.com
Follow
Send
Leave a Reply