Nuante de gri

Acum vreo 2 luni am asistat la o dezbatere intre profesionisti, iar la sfarsit am putut sa le punem cateva intrebari protagonistilor. Eu i-am rugat sa ne spuna daca li se pare ca exista vreun subiect despre care nu ar putea sa dezbata. Si mi-au raspuns ca nu, asta pentru ca:
1. Nu au tabu-uri
2. Anii de dezbateri i-au invatat ca in orice situatie exista 2 pareri, 2 tabere si ca lucrurile nu sunt niciodata albe sau negre, ci mai degraba gri.

Atunci am constientizat ca asta este unul dintre lucrurile foarte misto care s-au schimbat in mine de cand am devenit tata. Inainte, eram muuult mai radical: lucrurile puteau fi albe sau negre. Si, mai mult, incercam sa ii conving pe toti ca eu sunt cel care are dreptate, iar daca nu esti de acord cu mine, nu e bine.

De 3 ani incoace nu mai sunt asa de convins. Nu mai sunt asa de convins ca exista doar o varianta corecta, nu mai sunt asa de convins ca varianta mea e INTOTDEAUNA cea corecta ☺ si cred mai degraba ca adevarul este o nuanta de gri, decat o extrema de alb sau negru.

Stiti bancul ala: “Cum se defineste o nanosecunda? Distanta in timp intre momentul in care se pune verde la semafor si momentul in care primul idiot din spate te claxoneaza?” ☺. Desi mi se pare ca acest banc este atat de autentic romanesc, incerc de ceva vreme, atunci cand cineva, oricine, ma claxoneaza, sa gandesc altfel: ok, sunt sanse foarte mari ca respectivul/respectiva sa fie pur si simplu un “animal indragostit de claxon”. Dar daca, doar de data asta, el sau ea chiar are o urgenta si trebuie sa ajunga negresit undeva si eu ii stau in cale? Ce ma costa sa incerc sa ii fac loc, fara sa ma ratoiesc la el, fatis sau doar in gand.

Bun, dar nu despre astfel de exemple vreau sa va povestesc. Ci despre nuantele de gri care au aparut in viata mea dupa nasterea lui Mark.

De exemplu, sunt total impotriva ideii de crima, chiar si impotriva notiunii de pedeapsa cu moartea. Nu cred ca noi, ca societate, putem spune ca evoluam pedepsind moartea cu moarte. DAR…dar nu pot decat sa il aplaud si sa-mi scot palaria in fata lui Drasius Kedys, un tata lituanian care a incercat sa convinga autoritatile ca mama fetitei sale o obliga sa se prostitueze si, atunci cand toate actiunile sale au dat gres, si-a luat dreptatea in maini si i-a omorat el pe cei vinovati.

Incerc sa ii povestesc lui Mark cu fiecare ocazie care mi se iveste cat de gresit este sa furi. Ca nu poti sa iti construiesti bunastarea pe nefericirea altuia. Ca mai bine rogi pe cineva sa te ajute. Dar o inteleg pe Martha Matheus, o femeie din Namibia cu 4 copii care, fiind HIV positive si neavand voie sa isi hraneasca copilul mic de la san, a incercat sa fure mancare pentru a-si hrani copiii.

“Minciuna are picioare scurte” un proverb cu care sunt de acord si pe care l-am experimentat eu insusi de atatea ori. Nu-mi face placere sa mint, nu am nicio satisfactie din chestia asta si cred ca “adevarul te va elibera”. Mai putin in cazul lui Margaret O’Driscoll, o femeie care a mintit politia pentru a-si salva copilul (care s-a dovedit a fi nevinovat pana la urma) de o acuzatie de tentativa de omor. Femeia a ajuns sa faca 8 luni puscarie, dar sunt convins ca sentimentul de a nu-si fi tradat fiul a ajutat-o sa treaca mai usor peste acea perioada.

Pana acum ceva vreme aveam foarte putina toleranta pentru sinucigasi. Mi se parea un gest extrem de egoist si de las. Dar am inceput sa ascult mai mult. Ce zic altii…fie prin carti, fie cand stai de vorba cu ei. Si am realizat ca doar pentru ca nu mi se pare mie ok, nu inseamna ca eu stiu mai bine ca altii ce e in sufletul lor. Ba din contra. Tocmai de aceea am inceput sa cred ca fiecare ar trebui sa aiba dreptul sa decida ce vrea sa faca cu viata lui/ei, orice ar insemna asta. Cum e si cazul lui Anne, o femeie de 89 de ani care a hotarat ca viata moderna nu mai merita sa fie traita.

Poate unii veti spune ca mi-am ales cu grija exemplele si ca nu poti demonstra o teorie bazandu-te pe cazuri individuale. Aveti dreptate. Dar nu asta incerc sa fac aici…ci doar sa va povestesc cat de frumoasa este viata mea de cand am descoperit culoarea gri.

“Gri”-ul a intrat total neasteptat in viata mea. De fapt, sper ca el a fost mereu acolo si a fost doar ca nu eram eu pregatit pana acum sa-l vad, aud, ascult, inteleg. Asa ca poate, data viitoare cand vezi un om isteric in trafic, claxonand si injurand, pana sa faci si tu acelasi lucru, mai dai o tura cu privirea…si poate vei vedea inca un ciudat…un om care zambeste si ii face semn celuilalt sa treaca…Poate ca acela voi fi eu..poate ca nu…dar cel mai frumos ar fi sa descoperi ca ciudatul zambitor esti chiar tu.