Noi chiar ne credem toleranți?

“Am momente când sunt atât de naiv să cred că mi-am îngropat trecutul destul de adânc încât acesta să nu poată reveni la suprafaţă, să mă facă să revin cu gândul la ce a fost şi să retrăiesc din nou acele momente, multe, nefericite din copilăria mea.
Îmi spuneam o perioadă, după lungi tratamente psihoterapeutice, că m-am “vindecat”. Că am lăsat tot ce-a fost în spate şi m-am renăscut. Sunt un alt om şi nu mă mai las afectat de tot ce s-a întâmplat în trecut. Doar că, la fel precum momentele de naivitate, apar şi cele în care realitatea mă scutură bine de tot, încât să deschid poarta purgatoriului şi să iasă tot ce-i mai rău de acolo.
Azi noapte am vorbit cu o prietenă bună câteva ore în şir, în care am aberat, am râs, ne-am permis să visăm frumos. Cum o făceam pe vremea când eram copii, la absolut orice, chiar şi imposibilul. Mi-am dat seama, după conversaţia noastră, cât de frumos este să ai momente în care eşti inocent şi naiv şi-ţi permiţi să visezi cu ochii deschişi la tărâmul ăla fermecat, în care toate sunt lapte şi miere, în care sufletul ţi-e pansat şi vindecat de răni, în care nu te lovesc pe rând grijile zilnice. Doamne, dar cât de frumos e.
Am reuşit apoi să dorm preţ de jumătate de oră. Atât am putut. Citisem cu o seară înainte povestea de viaţă a unui om pe care l-am cunoscut virtual foarte-foarte recent şi pe care l-am simţit foarte aproape. Aveam să aflu de ce atunci când i-am citit povestea. M-am trezit din somn plângând, sfâşiat de durere. Durerea aia de parcă ai pierdut pe cineva sau o bună parte din tine s-a rupt şi ştii că n-o mai recuperezi. Durerea aia sufletească care te doare până şi fizic. În care simţi că inima ţi-e înjunghiată în repetate rânduri şi te gândeşti dacă nu cumva suferi un atac de cord.
M-am ghemuit învelit până-n gât şi-am continuat să plâng în timp ce prin faţa ochilor mei treceau flash-uri din copilărie. Momentele în care eram bătut atât de crunt încât două săptămâni nu puteam dormi pe nicio parte a corpului, din cauza vânătăilor care, deşi nu se mai văd astăzi, parcă încă se simt. Momentele în care îmi căutam un loc al meu, undeva în fundul curţii, ascuns de oricine, în care să pot plânge până mă usuc de durere. Momentele în care fugeam de acasă şi-mi găseam refugiul la prieteni, de unde nu voiam să mai plec şi de unde, inevitabil, eram târât apoi acasă şi bătut din nou pentru treaba asta. Momentele în care mi-aş fi dorit, pentru o secundă măcar, să fiu întrebat dacă sunt bine, şi nu dacă am tăiat lemne, am aprins focul, am spălat vasele sau am făcut curăţenie. Momentele în care ştiam că mama era însărcinată din nou şi plângeam de teama că în curând, cineva va retrăi tot ce-am trăit eu şi nu puteam face nimic în privinţa asta.
Singurele mele momente de extaz în toată copilăria au fost de fiecare dată când mama a pierdut câte o sarcină. Eram fericit că într-un final, cândva, când voi fi mare, calvarul se va fi încheiat şi că nimeni, absolut nimeni în familia aia, nu va mai trebui să treacă prin ce-am trecut eu.
Când ajungi să vrei să-ţi pui ştreangul la gât din cauza certurilor, scandalurilor, tonalităţilor mereu ridicate şi pline de mizerie, din cauza bătăilor şi-al lipsei totale de iubire şi compasiune, ţi-e clar că familia “tradiţională” nu e de ajuns încât să fii un bun exemplu pentru societate.
Cel mai nasol, probabil mai nasol decât tot ce-a fost, este că trebuie să trăieşti cu toate urmele astea după tine, tot restul vieţii tale. Că există nopţi în care te trezeşti şi parcă eşti acolo, ghemuit într-un colţ, lovit cu bestialitate fără să te poţi apăra într-un fel. Există zile în care îţi priveşti părinţii în ochi şi vezi ce vedeai atunci când te loveau. Negru. Sălbăticie. Indiferenţă.”

Dacă ți-aș povesti că aceste rânduri au fost scrise de Alex, un tânăr scriitor de 23 de ani, care trăiește în Danemarca, m-ai crede? Ai crede că un om care scrie zilnic despre te miri ce, care îi face la alții să râdă și care râde mult de el însuși, a trecut prin experiențele de mai sus? Ai putea crede, de fapt, că un copil, oricare copil, a trebuit să treacă prin așa ceva?

Și dacă ți-aș mai spune că Alex este bisexual, asta ar schimba cu ceva povestea lui pentru tine? Ai simți nevoia să-ți îndrepți puțin spatele și să te îndepărtezi de ecranul laptopului sau al telefonului ca nu cumva, Doamne ferește, să te molipsești și tu de “boala” asta? Ai simți că poate nu în forma asta, dar sigur și-a meritat într-un fel această pedeapsă, pentru că este un “ciudat”? Ai simți c-ai simțit tu că e ceva în neregulă cu povestea asta de la început, că n-are cum să se întâmple asta unui om “normal”?
Dacă răspunsul tău este da la întrebările de mai sus, să știi că mi-e milă de tine. Nu o “milă” ironică, ci una adevărată. Mi-e milă că prejudecățile tale te înspăimântă într-atât de mult încât nu mai poți să plângi pentru un copil bătut. Mi-e milă pentru tine pentru că nu pot decât să-mi închipui de spaima în care trebuie să trăiești zi de zi, rugându-te ca un nebun să nu sufere și copiii tăi de “boala” asta, pentru că ce te-ai face atunci?

Și ce ai face dacă ți-aș spune că Alex este prietenul meu? Mi-ai da răspunsul ăla clasic “Băi, să fiți și tu, și el sănătoși, dar eu nu vreau să-l văd pupându-se cu altu’ pe stradă..să facă ce vor la ei acasă”? Sau nici măcar nu te-ai mai obosi și ți-ai spune că în sfârșit ai găsit un motiv suficient de bun să “scapi” de mine din viața ta, că oricum spun o grămadă de căcaturi care te enervează?

Oricum o dați, oricum (vi-)o recunoașteți sau nu, mulți dintre voi vă veți regăsi în întrebările din ultimele două paragrafe. Dar oare…?

Dar oare cum ar arăta lumea asta dacă răspunsul fiecăruia dintre noi la oricare din întrebările legate de orientarea sexuală a lui Alex ar fi “Așa, și?”? Cum ar arăta lumea asta în care ne-am accepta cu toții, mai buni sau mai răi, mai hetero sau mai gay, mai puternici sau mai slabi, mai albi sau mai negri? Cum ar fi lumea în care ne-am pune zid în fața violenței față de un copil doar pentru că este copil, și nu pentru că este un copil cuminte, bine crescut, normal, alb sau hetero?
Că varianta cealaltă, în care nu ne acceptăm unii pe alții sau ne urâm chiar, am văzut cum e. O vedem în fiecare zi. O trăim.

Dar cu siguranță nu trăim într-o lume tolerantă. Trăim într-o lume ipocrit tolerantă în care, în cel mai bun caz, îi acceptăm pe cei diferiți de noi doar pentru că
a. nu avem încotro
b. nu ne intersectăm cu ei, deci nu ne interesează
c. așa “dă bine”.

Dar ce lume e asta în care un copil poate și trebuie să îndure ce-a indurat Alex? Hai să facem un exercițiu de imaginație: câți alții or mai fi, ca el, în România? Copii bătuți crunt de părinți, copii care s-au rugat să nu mai aibă vreo soră sau vreun frate pentru ca aceștia să nu treacă și ei prin ce au trecut Alecșii înaintea lor? Copii care s-au pus în fața frățiorilor mai mici sau a mamelor pentru a se oferi “ofrandă” sau, mai degrabă, sac de box unui tată violent? Câți or fi? Mii? Zeci de mii? Sute de mii? Milioane?

Să ne fie rușine pentru că trăim într-o lume în care permitem ca un copil, fie el alb, gay, sănătos, african, hetero, negru, cu nevoi speciale, adolescent, asiatic, suferind vreun sindrom, bisexual, european, bebeluș, sau mai știu eu cum, să fie abuzat de niște adulți. Să le fie rușine celor care fac asta! Să ne fie rușine celor care le permitem altora să facă asta!
“Documentul a stabilit că fiecare copil este la fel de important, indiferent de abilităţile, originile sau sexul său, iar părerile şi opiniile lui contează atunci când se discută aspecte ce îi afectează viaţa în mod direct.
Convenţia interzice în mod categoric discriminarea, abuzul şi exploatarea copiilor şi prevede că niciunul dintre aceştia nu ar trebui să trăiască în sărăcie, dezvoltarea lor trebuind să fie asigurată şi încurajată prin educaţie, asistenţă medicală şi alte servicii care să îi ofere cel mai bun start în viaţă.” Convenția ONU prinvind drepturile copilului adoptată în 20 noiembrie 1989, iar în România din 1990.

Suntem departe. Foarte departe.

 

Sursa foto: http://www.vosizneias.com/