Elev fiind, nu era perioadă mai frumoasă pentru mine ca ultima săptămână de școală. Ok, cu excepția claselor a 8-a și a 12-a. În rest, știam că aveam mediile încheiate, știam că nu mai urmează vreo ședință cu părinții, știam că nici măcar profesorii nu mai aveau chef de școală, așa că era un fel de vacanță înainte de vacanță.
Și ce vacanță urma! 3 luni! O eternitate! Aveai senzația că era pentru totdeauna, iar până pe la 1 septembrie nici măcar nu-ți băteai capul. După aceea, se instaura panica și tristețea care te țineau alte 9 luni, dar aceste senzații erau atât de departe atunci, la jumătatea lunii iunie.
Când mă gândesc la verile copilăriei mele, am, ca oricare dintre noi, câteva momente bine întipărite în minte. Iar lucrurile de care îmi este cel mai dor sunt următoarele:
1. Mi-e dor de senzația primei dimineți de vacanță. Momentul acela în care făceam ochi și, datorită obișnuinței, primul gând era că este o altă dimineață din timpul anului școlar. Dar nu trecea mai mult de o fracțiune de secundă și realizam că sunt în Paradis. Că școala e foarte departe și că mă așteaptă o zi întreagă de făcut Nimic, dacă asta îmi doream. Sau de făcut orice îmi doresc.
2. Mi-e dor de momentele când culegeam corcodușe. Și când spun “culegeam”, dacă ați fi vecinii mei de atunci, m-ați corecta și ați spune “le furam”. Dar nu prea se supăra nimeni, că erau corcodușe. Țin minte că eram o dată și strânsesem la baza tricoului pe care îl țineam în sus, ca pe un soi de sac, o pradă însemnată de corcodușe coapte și dulci. Și a venit o vecină să mă anunțe că Rambo, lupul nostru de atunci, a scăpat din lanț. Mamă, ce m-am speriat! Am lăsat corcodușele să cadă, am fugit repede la Rambo și…alarmă falsă! Era bine mersi, la locul lui. Ce oftică am tras! Dar, na, am aplicat regula celor foarte multe minute și am mâncat corcodușele de pe jos. Ceea ce mă duce cu gândul la punctul următor…
3. Nu mi-e absolut deloc dor de ceaiul de mentă. De fapt, am făcut atâta diaree cât am fost copil, ceea ce a însemnat că a trebuit să beau atâta ceai de mentă, încât acum, doar când simt mirosul de mentă mi se face pielea de găină pe mine și mi se încordează mușchii stomacului. Și chiar nu înțeleg de unde atâta diaree, că doar mâncam de pe jos, beam apă de la robinetele de prin curte și nu spălam fructele…Atâta tot.
4. Mi-e dor de cantonamentele de baschet. De pe la 12 ani până la 18, cea mai mare parte a vacanțelor mele de vară însemnau cantonamente de baschet, pentru pregătirea diferitelor turnee. Cantonamente la mare dar, mai ales, cantonamente la munte. N-am să uit niciodată dealurile din spatele Stadionului din Sfântu Gheorghe pe care le-am urcat și coborât veri în șir. Sau deplasările în străinătate cu niște autocare care nu doar că n-ar mai fi trebuit să circule, dar, în mod normal, nu ar fi avut cum să meargă mai departe de Snagov fără să se dezmembreze. Iar noi mergeam cu ele prin Cehia, Croația și alte asemenea.
5. Mi-e dor de fotbalul pe stradă cu prietenii de pe stradă. Anii aceia în care erau atât de puține mașini încât făceam un teren între două mașini parcate, iar când venea vreuna pe stradă, o vedeam din depărtare și aveam timp să eliberăm calea. Și mi-e dor de rivalitățile între străzi: da, eram prieteni și cu ăia, dar parcă mai puțini decât cu ai noștri că, de, nu-i vedeam ca fiind de-ai noștri. ☺
6. Mi-e dor de serile de de-a v-ați ascunselea. Mamă, ce iureș ieșea. Și ce oftică: Te-am scuipat!…Ba nu, eu pe tine! (pentru cei mai tineri: nu, nu ne scuipam de-adevăratelea…sau, cel puțin, nu de la început). Ce strategii inventam! Și, mai ales, ce tragedie era când ieșea la geam, târziu în întuneric, primul părinte care își chema copilul în casă. Din acel moment știam că e doar o chestiune de timp până când urma să se spargă gașca de tot.
7. Mi-e dor de prietenii mei de atunci. De unii nu mai știu nimic, cu alții mai vorbesc pe Facebook, rar. Ne-am împrăștiat care încotro și nu am mai ținut legătura. Sau nu atât de strânsă pe cât o simțeam atunci. Ciudat, nu?, cum ne schimbă anii. Cum lucrurile care ne par eterne azi, ne devin indiferente mâine și ne mai amintim din când în când de ele, dar doar pentru puțin timp. Ne schimbăm. Ne schimbă anii, ne schimbă vremurile, ne schimbă viața. Și cei ce-am fost rămânem și noi acolo, undeva în trecut, niște amintiri.
8. Dar cel mai tare mi-e dor să fiu copil. Sigur, asta e o chestie pe care o pot spune acum, adult fiind, dar, Doamne!, ce bine e să fii copil și să te poți comporta ca un copil. Da, mi-au spus-o și mie alții, pe vremuri, și i-am ignorat, pentru că nu înțelegeam. Așa cum și Mark îmi tolerează momentele în care îi spun să se bucure cât de mult poate de această perioadă, în timp ce el îmi spune că abia așteaptă să fie mare. Ăsta paradox: să fii mic și să nu mai ai răbdare să ajungi mare, pentru ca apoi, mare fiind, să realizezi că ți-e dor să fii mic!
Mâine începe vacanța de vară. Și știu că tot glumesc și mă plâng că o să-mi fie greu cu Mark care va avea atât timp liber. Dar abia aștept să văd cum o să se bucure de aceste trei luni. A visat atâta timp la ele, încât merită cu prisosință această mică eternitate.
Așa că: Să fie vacanță!
Sursa foto: twitter.com
Follow
Send
Leave a Reply