1. Părintele telefonist – nici nu intră bine în parc, că își lasă copilul la vreun tobogan și apoi îl vezi mai toată seara râzând, gluming, țipând, plângându-se, explicând. Toate acestea, bineînțeles, la telefon. Te aștepți în orice moment să vezi că deși ia mâna de pe telefon, acesta râmăne lipit de ureche, ca un apendix. Rareori, mai țipă pe la copil să fie mai atent sau să nu facă una alta.
2. Părintele NU – orice frază de-a sa începe fie cu “Nu” fie cu numele copilului, urmat de “Nu”. “Nu face aia”, “nu te urca acolo”, “Mircea, nu te grăbi”, “nu-l impinge pe băiat”. Începi de la un punct să te întrebi când va veni acel moment în care copilul îl va întreba “Auzi, da’ nu mai bine îmi zici tu doar ce plm am voie să fac?”.
3. Părintele “Plecăm acasă” – Orice ieșire a copilului din matricea de liniște a părintelui este sancționată cu amenințarea “plecăm acasă!”. Pentru că, nu, știm cu toții că la locul de joacă mergem cu copiii ca ei să facă fix ce vrem noi. Iar când nu fac asta (îndrăzneala supremă!!) îi amenințăm că se termină joaca și că se pleacă acasă. Elementar, dragă Watson!
4. Părintele “Chem Poliția” – ăștia sunt cei care au copiii care chiar întrec măsura, gen se suie pe togogane invers sau cu picioarele direct pe leagăne. Sau, unii chiar inconștienți, aleargă foarte repede prin locul de joacă acoperit cu suprafață care atenuează căzăturile. Drept care, singura armă a părintelui este aminențarea cu organul legii. Sigur, apoi ne întrebăm de ce ne e frică de Poliție (care ar trebui să ne apere) sau de ce nu îi respectăm. Dar, hai, că deja deviez de la subiect.
5. Părintele “ești prea mic/prea mare”. Nu știu dacă ați remarcat acest lucru, dar există printe noi, copii curioși. Copiii care vor să încerce lucruri noi, copiii care vor să vadă ce se întâmplă când faci o chestie sau alta. Da, nu sunt mulți, doar toți. Norocul lor cu părinții care le spun de mici că nu pot face unele chestii doar pentru că sunt prea mici. Sau că au crescut prea mari ca să se mai joace anumite jocuri. Mai contează că sunt șanse mari ca acești copii să crească având săpat adânc în creier că, din start, nu pot face anumite chestii?
6. Părintele “sexist” – cel care îi spune copilului său că nu poate face o chestie doar pentru că este băiat sau fată. “Nu te poți juca cu mașinuțele astea, tu ești fetiță” sau “cum să te sui tu pe poneiul roz, că doar ești băiat..suie-te în tractor”. Ce bine e să îți spună cineva de mic care e rolul tău pe lumea asta. Te scutește de multe căutări, de încercări, de descoperiri.
7. Părintele “obosit” – singurul efort este să găsească o bancă liberă pe care să se așeze. Iar din acel loc începe să dea indicații prețioase, uneori zbierând la copil care, fiind foarte departe, nu prea are cum să-l audă. Ocazie cu care aflăm cu toții ce nu face în regulă acel copil, din punctul de vedere al părintelui. Asta da instrument de creștere a stimei de sine!
8. Părintele Știe tot – este cel care stabilește regulile jocurilor copilului său și/sau ale copilului său și ale prietenilor acestuia. Cel care spune ce e bine și ce nu e bine pentru că, normal, copiii, atunci cand se joacă între ei, au nevoie de cineva care să le spună la tot pasul ce fac sau nu fac bine. În plus, acest părinte poate oferi, întrebat sau nu, sfaturi și altor părinți. Sfaturi gratuite, bineînțeles, atât de inimă largă este el/ea.
9. Părintele Ariel – singura lui misiune este ca al său copil să nu se murdărească. O chestie absolut normală, ținând cont că au venit la joacă, nu la tăvăleală sau mai știu eu ce. Așa că interacțiunea cu copilul va consta, în cea mai mare parte, în conversații de genul “Nu pe acolo, că îți murdărești pantalonii”, “te rog eu, nu te duce în iarbă, e pământ acolo” sau “trebuia să-mi zici că vrei să alergi în parc, îți luam haine de alergat”. Când are omul dreptate, are dreptate!
10. Părintele fugar – știe că trebuie să-și obosească mica făptură până la epuizare. De aceea, indiferent de agenda copilului, părintele fugar îl va alerga prin tot locul de joacă, îl va pune să se urce peste tot de nenumărate când vor juca fotbal va da mingea departe și apoi îl va provoca la un concurs gen “cine ajunge primul” șamd. Seara, când vor ajunge amândoi rupți acasă, va fi foarte mândru de sine. Și extrem de revoltat și surprins când a doua zi copilul nu prea va mai vrea să meargă în parc.
Probabil că fiecare dintre voi ați reușit să identificați pe câte cineva care se potrivește fiecărei tipologii. Sigur, mai sunt multe altele. Dar hai să vă spun un secret: sunt alții, cunoscuți sau nu, care ne-au introdus pe fiecare dintre noi în aceste categorii. Fără niciun dubiu. Căci toți ne comportăm într-un fel au altul când mergem cu copilul la locul de joacă. Singurul lucru pe care putem să-l controlăm este cât de mult și cât de des alegem să stăm într-o anumită tipologie.
Follow
Send
Si, ca tot a venit vara, parintele samantar (o specie aparte) care scuipa cu o viteza uimitoare coji de seminte prin tot parcul, dar mai ales pe copii..asa sa nu-i deoache…acompaniat sau nu de bere si tigara…in urma acestora parcul ramane cu un covor alb de seminte, cutii de bere si chistocuri de tigari, numai bune de explorat si degustat de copii care au “prostul” obicei sa stea pe jos in locul special amenajat culmea pentru ei si care se transforma in cateva zile in: dimineata – loc de antrenament si wc pentru cainele de casa, ziua – terasa pentru parintii/bunicii samantari si noaptea – adapost pentru aurolaci si drogati.
Ma vad nevoita sa intervin, nu ca ar interesa pe careva parerea mea, dar ma bag si eu in seama, tot e pauza se prinz.
Sunt anumite locuri de joaca in care este specificat dela /pina la ce varsta au voie copii sa utilizeze leaganul/topoganul/baioneta/carligele de rufe etc(mai si glumeam).
Si mi se pare mai mult decat normal sa ii spun ca e prea mic pentru a se da intr-un topogan ce e pentru copii mai mari.
Stiti, pe afara, asa cum mai toti ne infoiem ca vrem o tara ca afara, nerespectarea indicatiilor de la locurile de joaca pot atrage asupra ta amenzi si un ochi deschis asupra ta ca parinte ca nu sticlesti ochii la instructiunile de la locul de joaca.
Si pin la urma si la cap, daca parintele respectiv considera ca pruncul lui poate fi ajutata sa creasca de politie/ militie/ mitropolie/ ioan rus, care e de fapt treaba nostra?
Pin la cap si la coada toti avem un defect de fabricatie.
Stai ca acu se termina scoala, o sa avem Fb intoxicat cu coronite, diplome, cu ce mandru sunt ca parinte ca fiul/fiica/nepoata lu var’miu a luat rezultate excelente la invatatura, ca precum e el, numai Fat Frumos.
Noi, astialalti, parintii de copii fara rezultate excelente, suntem priviti ca niste marmote, exact, care dezveleau ciucalata.
Au revoir.
As adauga si pe parintele/ bunicul cate aduce mâncare sau dulciuri la locul de joaca, iar apoi:
Ori împarte cu toti copiii, care astfel vor manca cu mâinile murdare
Ori hraneste doar pe copilul lui, iar restul de copiii încep negocierile cu parintii lor pentru dulciuri
Pe părintele “justitiar” care se rafuieste cu copilul care l-a deranjat pe “ala micu”, si nu cu părintele acestuia
Pe mine ma supara tare parintii care isi fac copiii in toate felurile (tampit, prost, nesimtit, papa-lapte etc.) In cateva categorii din cele enumerate am intrat si eu la un moment dat, cred ca nu ai cum sa scapi de ele. Ideea e sa te prinzi sa incerci sa nu repeti. Prea des…
Cristina, cu totii intram in diferite categorii la un moment dat…cat despre cei care isi jignesc copiii, mda, sunt o specie aparte, din pacate
Ce haios! Și cât de adevărat!
fiecare zi e diferita. fiecare zi te poate aduce a fi un parinte din cei enumerati