În ultimul episod din “Tată-n 5 minute” pe care-l puteți urmări aici sau aici, Cătălin Rusu dă niște răspunsuri extrem de interesante și de personale. Printre ele, la întrebarea mea Care crezi că sunt cele 3 lucruri care nu ar trebui să lipsească din viața niciunui copil?, el răspunde așa:
– Multă iubire și atenție, reguli și încurajare.
Apoi discuția continuă, detaliind amândoi importanța celor trei. Privind video-ul la câteva zile după ce l-am înregistrat, mi s-a părut și mai valoroasă afirmația lui, căci se prea poate ca cele trei ingrediente să fie soluția către o copilărie fericită pentru fiecare copil.
Cu toții “alergăm” în această viață după iubire și atenție, deci cum să nu fie asta valabil (sau, de fapt, e cu atât mai valabil) în cazul copiilor? Sunt convins că părinții noștri ne-au iubit la fel de mult ca și noi pe copiii noștri. Dar, probabil ca și părinții lor, nu au știut cum să ne arate iubirea asta. Sau au făcut-o prea rar. Sau au făcut-o cu prea multă măsură, gândindu-se că “ce-i prea mult, strică” și că dacă vom simți că ei ne iubesc oricum am fi noi, nu ne-am mai strădui să fim buni. Să fim mereu și mereu suficienți de buni. Și am ajuns adulți iar cei mai norocoși dintre noi am descoperit că atunci când ne simțim iubiți și apreciați, când ni se spune des că suntem minunați, că suntem numai buni de iubit, că merităm toată iubirea din lume, abia atunci am început să înflorim, să ne dezvoltăm, să căpătăm încredere în noi și să ne atingem potențialul, oricare ar fi acela.
Așa cum plantele au nevoie de apă și soare, noi, oamenii, avem o nevoie vitală de iubire și de atenție constantă. Acesta este mediul în care putem “crește” frumos, care ne priește cel mai tare și de care nu am vrea să fim privați vreodată. Așa că, mi se pare mie, am început să-i hrănim mult mai constat pe copiii de azi cu iubire și atenție. Am înțeles că asta nu are cum să dăuneze. Am înțeles că iubirea nu e răsfăț, iubirea e elementul esențial fără de care viața poate fi, dar este mult mai săracă. Și nimeni nu vrea să trăiască în sărăcie, mai ales când ea este una emoțională.
Regulile sunt atât de necesare, din nou, nu doar copiilor, ci societății în general. Iar copiii e normal să încerce să le încalce. Încercăm noi, adulți fiind, înțelegând că nu e bine și că pot exista consecințe, deci cum să nu încerce ei? Copiii au nevoie de reguli, căci fără ele nu ar mai avea niciun fel de bornă la care să se raporteze, niciun far călăuzitor în ceața asta, care este, de multe ori, viața lor. Au nevoie de reguli, dar au și mai mare nevoie să înțeleagă de ce e important să respecte acele reguli. Și de aici intervine munca adevărată pentru un părinte, pentru că e greu să repeți iarăși și iarăși de ce nu e bine să se urce într-un copac sau să iasă în tricou iarna sau să vină la o anumită oră. Astfel că, de multe ori, cedăm și le impunem cu forța. Iar ei, copiii, atunci când se întâmplă asta, se revoltă. Am făcut-o și noi, o vor face și ei. Și asta poate la un moment dat să ducă la niște situații complicate sau chiar tragice. De aceea eu cred că munca noastră în această direcție e pe cât de grea, pe atât de importantă. Așa că hai să tragem aer în piept și să le mai explicăm încă o dată și încă o dată și încă o dată și încă o dată despre nevoia de a respecta o regulă, despre experiența noastră, despre cauză și efect, despre fricile noastre și tot așa. Căci nevoia lor de reguli este foarte realâ.
Iar despre încurajare…acesta este poate ingredientul după care noi, adulții de azi, am tânjit cel mai mult, poate mai mult decât după manifestarea iubirii. Mereu am fost comparați cu alții, mereu nu am fost suficient de buni sau puteam și mai bine, mereu ne-am dorit să auzim:
– Ești minunat așa cum ești și mie nu trebuie să-mi demonstrezi nimic, niciodată. Eu te iubesc așa cum ești, să nu uiți asta niciodată!
Încurajarea a fost considerată, multă vreme, și încă mai este, din păcate, o formă de răsfăț. Și cineva, nu știu cine, a stabilit că e ok să încurajezi doar adulții. Copiii, nu. Decât rar și când chiar nu se poate altfel. Ca să nu și-o ia în cap. Și nu ne-am luat-o în cap. În schimb, suntem o generație care, precum un pui de cățel, ne gudurăm mereu pe lângă alții, așteptând să primim un semn că suntem apreciați, valoroși, că e bine ce-am făcut sau că, uneori, e pur și simplu bine așa cum suntem. N-am fost (prea) încurajați, așa că acum suntem teribili de nesiguri. Și căutăm să performăm de.fiecare.dată. În fiecare zi, cu fiecare ocazie, ne străduim să demonstrăm că suntem suficient de buni pentru că habar nu avem dacă suntem suficient de buni. Și cred că dacă am fi știut asta, dacă ni s-ar fi spus asta des, am fi fost mult mai relaxați și ne-am fi putut concentra eforturile și pe altceva. Am fi putut lua o pauză sau am fi fost mai ok în imperfecțiunile noastre, știind de mici că e ok așa cum suntem.
Habar nu am, în realitate, dacă aceste trei ingrediente enunțate de Cătălin reprezintă soluția pentru o copilărie fericită sau ele asigură succesul sau liniștea unui viitor adult. Dar sunt absolut convins că ele nu ar trebui să lipsească din viața niciunui copil și că avându-le, acel copil va reuși mult mai multe ca adult, va avea o viață mai fericită și mai liniștită. Va fi mai relaxat și se va simți mai bine în pielea lui. Ceea ce, până la urmă, e ceea e căutăm atât de frenetic cu toții, nu?
sursa foto: https://ntpda.typepad.com/
Follow
Send
Leave a Reply