Ganduri despre petrecerile de copii

In weekend am fost martorul unui eveniment care m-a indispus mai mult decat mi-as fi dorit. Sambata dimineata am nimerit cu Mark si cu niste prieteni la un loc de joaca unde se desfasura o petrecere de copii. Dupa ce am cerut si primit permisiunea de a ramane, noi ne-am asezat la o masa si copiii s-au dus la joaca. Mark s-a indreptat spre groapa de nisip unde se mai jucau sarbatoritul (4 ani) si un prieten de-al lui.

Problema mea a fost cu tatal acelui sarbatorit. In primul rand, la fiecare nou venit, il obliga (da, acesta e cuvantul) pe copilul lui sa vina sa multumeasca pentru cadou. Asta desi parintii noului venit insistau ca nu e nevoie (cum e si normal) iar copiii nou veniti fugeau care incotro la joaca si nici lor nu le ardea de stat si primit multumiri. Saracul copil la un moment dat chiar i-a zis lui taica-su: “Dar mai lasa-ma sa ma joc!”.

Apoi, in timpul jocului din groapa de nisip, Mark si sarbatoritul s-au ciondanit de cateva ori. El ca Mark e prea mic, Mark ca nu poate sa se joace cu excavatorul lui, el ca Mark nu poate sa intre in groapa lui etc. Chestii de copii, pe care (mi se parea mie) si le gestionau foarte bine de unii singuri. Doar ca la un moment dat acelasi tata a considerat ca fiul sau nu se simte suficient de “ok”. Si a-nceput sa-l intrebe ce-i cu el.

Stiti senzatia aia in care esti in regula si cineva te intreaba de 20 ori “Ce ai?” pana ajungi sa urli la persoana respectiva sa te lase in pace si ala zice “Stiam eu ca ai ceva!”? E, asa a facut acel tatal. L-a luat la intrebari pe baiat ce are, desi el nu avea decat niste suparari specifice oricarui loc de joaca. Poate (aici imi dau cu presupul) si o oarecare anxietate legata de faptul ca era petrecerea lui.

Cert e ca la inceput copilul a raspuns ca n-are nimic. Tatal a insistat si i-a spus sa vina deoparte sa-i spuna ce are. Copilul a zis ca n-are nimic si a dat sa se aseze. Si de aici s-a declansat iadul. Tatal a inceput sa tipe, ca ce are, ca sa nu stea jos, sa stea in picioare, apoi sa stea drept, apoi i-a tras o palma peste maini pentru ca baiatul si le tot agita, apoi i-a zis sa-i zica ce are ca il enerveaza din ce in ce mai rau. Baiatul a inceput sa planga. I-a zis sa nu mai planga ca-i face nu stiu ce. Baiatul a continuat sa planga si mai tare.
In apararea lui, trebuie sa spun ca atunci cand a inceput sa planga foarte tare, l-a luat in brate si a-ncercat sa-l linisiteasca.

Nu stiu ce s-a mai intamplat in continuare pentru ca am rugat-o pe Iulia si pe prietenii nostri sa plecam de acolo. Sper ca pana la urma baiatul a avut parte de o petrecere de care sa isi aminteasca cu placere.

Plecand de la acest episod, pe care l-am mai vazut si cu alte ocazii, am inceput sa ma gandesc la scopul unei petreceri, de copii sau nu. Dupa parerea mea, organizezi o petrecere avand ca scop principal ca Sarbatoritul (fie ca esti tu sau altcineva) sa se simta cat mai bine. Nu? Si ce e mai important si mai important la o petrecere? Oamenii care vin acolo. Oameni pe care, tu ca sarbatorit, ar trebui sa alegi sa ii chemi. Nu?

Nu. Mi se pare ca raspunsul e mai degraba “nu” cand vine vorba de petreceri de copii (pentru ca nu am alta experienta, vorbesc de petrecerile de copii mici, pana in 5 – 6 ani).
Pai, hai sa vedem: cati parinti isi intreaba copiii pe cine doresc sa invite la petrecerea lor? Si, din acestia, cati CHIAR tin seama de ce le spun copiii si nu incearca sa-i deturneze doar pentru ca “ce-o sa zica X sau Y daca nu ii invitam pe copiii lor la petrecerea copilului nostru?”. X sau Y, daca va sunt prieteni adevarati, ar trebui sa inteleaga ca prietenia voastra e un lucru iar prietenia copiilor vostri e alt lucru. Da, e nasol sa fii lasat pe dinafara la o petrecere. Si e nasol sa trebuiasca sa explici unui prieten ca fiul/fiica ta a ales sa-si faca ziua de nastere doar cu 4 prieteni, iar copilul lui nu e pe lista. Dar intreb si eu: oare nu e mai nasol pentru copil sa aiba parte de o petrecere cu invitati pe care nu si-i doreste? Si carora trebuie sa vina sa le multumeasca pentru cadou?

Cat despre celalalte 2 ingrediente ale unei petreceri reusite, adica mancarea si bautura, cred ca ele se refera doar la petrecerile de adulti. N-am auzit niciun copil pana acum sa zica” Mama, ce bine ca mergem la petrecere si mancam”, sau “nu mananc nimic azi pentru ca mergem la petrecere.” Nu exista copil pe lumea asta care sa aleaga, de buna voie si nesilit de nimeni (da, aceasta e expresia corecta), sa se opreasca din joc si sa mearga sa manance.
Cu toate acestea, la marea majoritate a petrecerilor de copii exista momentul in care “oprim jocul ca sa mancam cu totii”. Uraaa!!!…NOT! Comparatia care imi vine in cap este urmatoarea: cand ii oprim pe copii din joaca sa vina sa manance, este ca si cum le-am spune unor barbati in timpul Finalei Campionatului Mondial de Fotbal sau unor femei in timpul serialului favorit sa faca o scurta pauza ca sa vina la masa. Misto cand te gandesti asa, nu?

Nu ma intelegeti gresit. Imi plac petrecerile pentru copii. Nu atat de mult cele de copii. Mi se pare o mare diferenta intre ele. Sa ma explic:

La 2 ani (2 ani!!!), la insistentele mele, i-am organizat lui Mark o petrecere DE copii. Singurul lucru pe care l-am facut ok a fost ca l-am intrebat daca putem invita pe unul sau pe altul. In rest, totul a fost “ca la carte”: am luat prea multa mancare si nu pe gustul tuturor adultilor, adultii au stat intr-un loc, copiii in altul, am luat un pirat care sa se joace cu copiii si sa faca baloane (pentru ca lui Mark ii placeau inca de atunci piratii) si toti copiii s-au jucat cu el, mai putin Mark pe care fix in fund la interesat de piratul respectiv. Daca e sa fiu cinstit cu mine insumi, fix in fund la interesat ca toata petrecerea aia a fost organizata pentru el. Si mi se pare si normal sa fie asa. De ce? Mai cititi o data varsta, in caz ca nu sunteti de acord cu mine.

Am fost sau am auzit si de cateva (doar cateva, din pacate) petreceri PENTRU copii. Cea mai misto pe care o stiu au organizat-o niste prieteni pentru fetita lor care implinea 5 ani. Au intrebat-o ce vrea sa faca de ziua ei si ea a zis ca vrea sa petreaca 24 de ore acasa la ea doar cu prietena ei cea mai buna. Zis si facut. In preziua aniversarii, prietena a venit acasa la sarbatorita. Daca ii intrebi pe prietenii nostri, au fost 24 de ore foarte grele. Pentru ca in primele vreo 16 (incluzand si noaptea) fetitele au stat mai mult certate, din diverse motive. Cand am intrebat-o insa pe sarbatorita cum a fost petrecerea de ziua ei, a zis ca a fost cea mai tare petrecere ever si ca ea si prietena ei s-au distrat de minune intreaga perioada. Si, pentru ca prietenii nostri au fost suficienti de destepti sa faca exact ce si-a dorit fetita lor, cand a venit seara si momentul tortului, ea a zis ca i-ar placea sa sufle in tort in parc alaturi de inca vreo 2 – 3 prieteni. Asa ca petrecerea s-a incheiat foarte frumos.

Habar n-am daca Mark, fetita prietenilor nostri sau orice alt copil isi vor mai aminti ceva despre cum le-am organizat noi petrecerile. Sunt sigur doar ca vom creste niste oameni mult mai frumosi daca vom reusi sa tinem cont de parerile lor si sa le respectam deciziile. Indiferent de cat de greu ne-ar fi.