Falimentara strategie a bucuriei că am jucat bine, chiar dacă am pierdut

În sport, există învingători și învinși. Învingătorii intră în istorie și se scriu povești inspiraționale cu și despre ei, învinșii intră în folclor și devin subiect de bancuri. Cam asta ar fi pe scurt un rezumat corect al ideii de competiție sportivă. Sigur, există și ceva excepții, uneori lucrurile se inversează, dar, ca regulă, e foarte important să câștigi. Sau, altfel spus, e și mai important să nu te bucuri de o înfrângere sau, și mai rău, de un lanț de înfrângeri.

Zilele acestea, echipa României de baschet desfășoară la Cluj – Napoca meciuri din cadrul grupelor inaugurale ale Campionatului European. Nu folosesc expresia “echipa s-a calificat la Campionatul European” pentru că echipa NU s-a calificat la Campionatul European, ci participă pentru că niște oameni din România au făcut lobby și au obținut organizarea unei grupe la noi în țară. Celelalte grupe se desfășoară la Istanbul, Tel – Aviv și, rețineți acest oraș și această țară: Helsinki, Finlanda.

Trebuie să fac o mențiune importantă: am jucat baschet până la nivel de națională de juniori U18. Am câștigat meciuri pe muchie de cuțit și meciuri ușoare. Am suferit înfrângeri în ultima secundă și înfrângeri de care mi-e rușine și astăzi. Și niciodată, NICIODATĂ nu m-am bucurat că am pierdut un meci, chiar dacă echipa sau eu am jucat senzațional. Chiar dacă am pierdut după ce ne atinsesem obiectivul. O înfrângere mi s-a părut de căcat ori de câte ori am trăit-o și tot ce mi-am dorit, de fiecare dată, a fost să am șansa unei revanșe. Să intru pe teren și să câștig următorul meci, nu să mă relaxez, scăldându-mă în plăcutul sentiment al eșecului în ciuda unui joc bun. Dă-l în p%$# mea de joc bun, nimănui nu-i pasă de asta dacă tu mergi din joc bun în joc bun și la sfârșit ai mai puține puncte ca ceilalți pe tabelă.

Revenind la meciurile naționalei de la Cluj – Napoca, au fost 4 înfrângeri pe linie. Din 4. Și azi urmează ultimul meci pe care ai noștri probabil că îl vor pierde, dacă cumva muntenegrenii nu intră pe teren cu medicul, masorul și psihologul echipei ca jucători (amintiți-vă ce scriam mai sus de bancuri). Că am pierdut toate meciurile e nasol. Că văd în jurul meu oameni de baschet, prieteni, cunoscuți, oameni din fenomen care spun că e ok că ne-am prezentat onorabil la vreo două dintre meciuri, mi se pare o tragedie.
Și nu o spun numai eu, o spune și cel mai bun jucător al naționalei, Vlad Moldoveanu. Întrebat de un copil – reporter de la TVR 2 (care pare pur și simplu rătăcit cu microfonul lui în mână) dacă se va mândri cu faptul că a dat piept cu Spania, campioana europeană în exercițiu, Vlad s-a uitat la el buimăcit de întrebare și i-a răspuns tranșant:
– Cum aș putea face așa ceva? M-au bătut la 41 de puncte, cum să mă laud cu chestia asta???

Nu sunt eu în măsură să spun ce e de făcut pentru redresarea baschetului românesc. Doar le-aș sugera celor îndreptățiți s-o facă să arunce un ochi la Helsinki unde faimoasa națională a Finlandei, echipă cu tradiție în baschetul European (sunt ironic) a învins naționalele Franței și Greciei, pierzând la limită cu Slovenia, echipe cu vechi tradiții în baschetul European (nu sunt ironic). Poate ar trebui să învățăm că nu înveți nimic doar prezentându-te la o competiție și fiind doar sparring partner pentru toate celelalte echipe. Poate ar trebui pur ș1i simplu să copiem modelul finlandez. Poate ar trebui pur și simplu să nu mai facem ce facem acum, că nu facem bine deloc.

Și ca să avem un tablou perfect, cu excepția naționalei U20 care a câștigat grupa B a Campionatului European (adică nu primele 20 cele mai bune echipe de pe continent) vara aceasta, naționalele U18 și U16 s-au prezentat slab (aici sunt drăguț) în aceleași grupe B la categoriile lor de vârstă.

Știți ce mi-e dor? Sigur, mi-e dor să câștigăm. Dar mi-e dor și să văd un sportiv român plângând de ciudă că pierde. Și apoi, să-l văd cum câștigă în următoarele meciuri. Înfrângerea a devenit norma pentru noi, așa că de-aia ne bucurăm când pierdem, dar jucăm bine.

Doar că, pe termen lung, mi se pare o strategie falimentară. Să le spunem copiilor (prin jucători, antrenori, comentatori sau analiști) că e ok să pierzi, dar măcar tea- prezentat onorabil, mi se pare că le insuflă încă de la început ideea că e ok să pierzi. N-o să-l uit niciodată pe antrenorul nostru care înaintea unui meci ne-a încurajat așa în vestiar:
– Hai să nu ne facem și azi de căcat!

Așa că scopul nostru n-a mai fost să câștigăm, ci să nu pierdem rușinos. Și, ghici ce? Am pierdut, nici nu mai contează dacă rușinos sau nu.

Nu, îmi pare rău că zic asta și că poate nu sunt de acord cu mulți alții sau nu sunt considerat patriot. Mi-o asum. Nu e ok să pierzi, chiar dacă ai jucat bine. A, e ok să mai și pierzi, dar dacă tu doar pierzi, la un moment dat, cei care au o voce care contează în acel fenomen sau acea ramură sportivă ar trebui să spună STOP! Ceva facem foarte greșit dacă unii dintre noi se bucură că am jucat suficient de bine încât să pierdem cu Spania la “doar” 41 de puncte!! Băi, voi sunteți normali?? Înțeleg că băieții ăia din lot vă sunt prieteni, dar dacă este așa, ar trebui să-i sunați și să le spuneți că se uită o generație întreagă de copii la ei. Și că măcar dacă tot pierd, că asta nu mai e discutabil, să spună cu voce tare că nu contează cum joci, dacă pierzi și pierzi și pierzi. Și că le e rușine. Și că știu că au ratat. Și tot așa.

Singurul lucru bun pe care cred eu că l-am putea lua de la acest Campionat European de baschet este asumarea. Asumarea faptului că suntem foarte slabi, că nu jucăm nimic dar, mai ales, că nu e ok că e așa. Și că mai bine stăm acasă decât să ne bucurăm că suntem un fel de băiatu’ cu prosopu’ pentru jucătorii de la echipele mari.

Nimeni în istoria asta nu știe cum îl cheamă sau cine a fost băiatu’ cu prosopu’. Ni.meni.

sursa foto: 24secunde.ro