Dragă Denis

Dragă Denis,

Nu cred că mă cunoști,dar eu te știu. Te știu fără să te fi întâlnit vreodată. Te știu, cred, de vreo 6 ani, de când am citit în Gazeta Sporturilor povestea ta tristă, o poveste cum n-ar trebui să existe pe lumea asta.
Am aflat despre tine și am luat legătura cu tatăl tău cu care, în acești ani, îndrăznesc să spun că am devenit buni prieteni, deși nu ne-am văzut niciodată. Dar am vorbit mult la telefon și am descoperit un părinte minunat, un părinte cum orice copil și-ar dori să aibă, un părinte care ar face (și care a făcut) totul și orice pentru copilul său. Ultima oară am vorbit cu tati al tău, cu Cosmin, prin toamnă când mi-a spus că va pleca la muncă în Franța pentru a încerca să le ofere o viață mai bună copiilor săi.
Iar azi dimineață am citit pe blogul lui Cătălin Tolontan că suferi din nou. Pe lângă suferința provocată de boala ta, trebuie să înduri și suferința provocată de…sincer, cred că aș putea să îți înșir aici o lungă listă de vinovați, dar cel mai corect ar fi să încep cu noi. Noi toți (și când spun toți, mă refer la TOȚI) cei care ne-am lăsat țara și Statul să ajungă în situația de azi. Fiecare dintre noi, cu o vină directă sau indirectă, am contribuit la nebunia care a umplut oala acestei țări și care în aceste zile, în aceste săptămâni, dă pe afară, clocotind.
M-am gândit să-ți scriu astăzi din mai multe motive. În primul rând să-ți spun cât de minunați sunt Mami și Tati ai tăi. Sunt 2 oameni care puși în fața unei situații care, poate, ne-ar fi doborât pe mulți, au ales să lupte. Să se ridice din durerea lor mai înalți și mai puternici și să facă scut în fața cancerului care te tot invadează de vreo 10 ani. Au ales să nu se resemneze, ci să lupte chiar și când lupta părea pierdută, pentru ceea ce au mai scump pe lumea asta: copilul lor. Și să știi, că dacă ar trebui să-i mulțumești cuiva pentru acești părinți, cred că ar trebui să-ți mulțumești ție. Tu, așa cum numai un copil poate, ți-ai transformat părinții, niște oameni normali, în supereroi.
În al doilea rând, mi-aș permite să te rog să nu cedezi. Îmi închipui că ești obosit, că vrei o pauză, că vrei ca toată lumea să te lase în pace. Că, poate, te-ai săturat de viața asta nedreaptă (nu, în cazul tău, e de-a dreptul de căcat). Dar, dacă mai ai cu ce, te rog și eu: Luptă! Sunt mulți oameni cărora tu și ai tăi le-ați schimbat viețile, mulți oameni care, poate, au făcut ceva în viața asta, au luptat pentru ceva, după ce au aflat de lupta voastră! Nu, nu pentru ei trebuie să lupți. Ar trebui să lupți pentru tine, pentru că cancerul (sîc!) sau infecțiile intrasptalicești nu au ce căuta în viața uni copil mai mic sau mai mare.
Șî nu în ultmimul rând, mi-aș mai permite să te rog să ne ierți. Pe noi toți, factori de răspundere sau privitori pasivi. Nu cred (sper măcar asta!!) că ne-am închipuit vreodată că acțiunea sau inacțiunea noastră va declanșa iadul pe pământul României.
Căci așa îmi închipui eu că ar arăta Iadul (dacă ar exista): un loc în care te duci, liniștit, să te vindeci, pentru a descoperi, uneori prea târziu, că ai nimerit în mijlocul celor mai cumplite cazne.

Fă-te bine!

Alex

Părinții lui Denis au în continuare nevoie de ajutorul nostru pentru a-i putea oferi copilului lor tratamentul de care acesta are mai nevoie. Dacă doriți să ajutați, o puteți face aici: RO36BRDE020SV25174700200 – Cosmin Mihai Pașcovici.

Sursa foto: tolo.ro/Ionela Pașcovici