
Ieri am avut, Iulia și cu mine, o discuție foarte mișto cu Mark. Tocmai revăzuse o fată (mai mare ca el) cu care se împrietenise la o nuntă acum câteva luni, s-au recunoscut unul pe altul, zâmbindu-și, dar nu au avut curajul să se salute. Prilej pentru noi, la o cafea, să povestim vrute și nevrute cu el.
L-am întrebat de ce nu a salutat-o și ne-a spus că s-a gândit că ea nu i-ar fi răspuns la salut, ceea ce l-ar fi amărât. Așa că am început să îi povestesc eu cât de praf am fost cu fetele, adolescent fiind, cum poate unele dintre ele nu așteptau decât un semn de la mine, un simplu Bună! pentru a porni o conversație, dar nu am fost în stare să le salut. Iulia i-a povestit despre frica oamenilor, în general, de respingere, cât de greu ne este fiecăruia atunci când nu suntem băgați în seamă, ce naște asta în noi etc. Apoi eu i-am mai povestit despre cum eu sunt genul (sau, de fapt, am devenit) care prefer să regret că am făcut ceva, decât să regret că nu l-am făcut. De ce? m-a întrebat el. Și aici din nou, pe rând, am venit amândoi cu exemple și argumente.
De la un punct încolo, el a devenit destul de defensiv, încercând să ne convingă de faptul că felul în care a procedat a fost unul corect. Așa că i-am povestit că nu are de ce să fie așa cu noi, că nouă ni se pare că este minunat tot timpul, că nu are nimic să ne demonstreze și că încercăm doar să îi povestim, din experiențele și greșelile noastre, cum credem noi că e mai bine. Am ajuns cumva la frici și la ideea că le avem cu toții, adulți sau copii. Iulia i-a spus cum funcționează creierul, de ce reacționăm uneori așa cum reacționăm și tot așa.
Cred că au fost vreo 30 de minute grozave, în care ne-am conectat unii cu alții, povestind despre lucruri importante pentru fiecare dintre noi. La un moment dat i-am spus că mi se pare foarte tare pentru el, un copil de 8 ani, să poată sta de vorbă cu părinții lui despre asemenea subiecte, căci noi (Iulia, eu și marea majoritate a adulților din ziua de azi) nu am avut acest noroc. Pur și simplu, pe vremea copilăriei și adolescenței noastre, nu se discutau astfel de subiecte. (îi povestesc mereu acest lucru și îmi dau seama că nu are, cu adevărat, o reprezentare pentru el, așa cum nu are o reprezentare pentru 2 ore de tv pe zi, cu doar 2 programe tv). Nu aveam voie să avem frici sau, Doamne ferește, să vorbim despre ele. Regula era că dacă nu vorbești despre o problemă, ea nu există sau va dispărea de la sine. Discuții despre relații, iubire, sex…SF-uri.
De câte ori îi povestesc asta, mă apucă o nerăbdare să văd cum va evolua actuala generație de copii cu care s-a vorbit și, mai important: care a fost ascultată, infinit mai mult decât a fost cazul nostru. Cum vor fi ei, ca adulți? Care vor fi efectele acestui tip de relație cu părinții? (habar nu am dacă poate fi definită ca o relație mai bună, dar sigur este una mai deschisă).
Efectele nevorbitului deschis la populația adultă de azi mi se par evidente. Nu prea știm să comunicăm, mai ales în cazul unor conflicte sau când ne simțim inconfortabil. Suntem secretoși, ne e teamă să ne deschidem sufletul, pentru că ne gândim că vom fi aspru judecați. Iar sexul…sexul este un subiect tabu (ca să nu zic rușinos) pentru oricine, indiferent de vârsta sa. Cât despre relațiile cu proprii părinți…hai să fiu drăguț și să folosesc un termen mai degrabă neutru: să spunem că ele “șchioapătă”. 🙂
Da, reacțiile, întrebările, situațiile în care ne pun copiii zilnic sunt tot atâtea oportunități de a povesti despre lucruri importante cu ei: despre valorile în care credem și pe care am vrea să le transmitem mai departe; despre anumite norme sociale și importanța respectării lor; despre greșelile pe care le-am făcut și ce am învățat din ele; despre sentimente, trăiri, victorii, eșecuri etc. Discuțiile unui copil cu părinții săi le consider vitale în dezvoltarea sa, în ceea ce va deveni el sau ea ca adult. La fel și lipsa lor. Iar în cazul acesta, nu mai e pe ghicite, aici avem, cei mai mulți dintre noi, niște exemple reale și la îndemână. Pe care cred că nu ar trebui să le perpetuăm.
Leave a Reply