Jucam finala campionatului. Nu fusesem cine știe ce jucător, dar iată că aveam șansa să-mi demonstrez valoarea ca antrenor. După doar câțiva ani la cârma echipei, eram deja în finală. Aveam o singură problemă.
Eram la pauza meciului și echipa adversă conducea cu 25 de puncte. Ne călcaseră în picioare în prima repriză. Ei fuseseră peste tot și noi nicăieri. Asistasem neputincios la un carnagiu.
Acum, 25 de puncte în baschet nu sunt de nesurmontat. Dar dacă aveam să reușim vreun miracol, știam că toată lumea aștepta ca eu să sun deșteptarea. Și ce moment mai prielnic, decât pauza meciului. Liniștea din vestiar îmi era cel mai de preț aliat. Poate singurul. 
Simțeam că e momentul meu. Și aveam în minte cel mai bun exemplu. Dacă Al Pacino fusese în stare să țină acel discurs în fața unei întregi echipe de fotbal american, eu trebuia să produc ceva similar pentru 10 jucători de baschet. Știam exact ce aveau nevoie să audă!
Când am intrat în vestiar, puteai tăia tensiunea cu buzduganul. Toți stăteau cu privirea în pământ, așteptând parcă să fie sacrificați precum vițeii în perioada Paștelui. Sau ce animal se taie atunci.
Am luat creta și am desenat 2 cercuri pe tablă.
– Poate să-mi spună cineva ce sunt astea?
Liniște totală.
– Bineînțeles că n-aveți de unde să știți….Pentru că nu le aveți….Sunt 2 coaie!
Brusc, 10 perechi de ochi s-au ridicat instantaneu.
– Ce anume? a întrebat Vrăjeanu, conducătorul de joc.
– Coaie! aproape că am strigat eu. Balls! Cojones! Ouă! Și voi păreți ca și cum le-ați pierdut pe alea voastre.
Ochi măriți, aproape să iasă din orbite. Niciun sunet.
– Dar să vă spun eu ceva! Nu doar că nu le-ați pierdut, dar sunt la fel de mari și de păroase ca și ale lor. Și tot câte două au și ei.N-au patru sau cinci, cum poate vă închipuiți. Două! Și o pulă de căciulă! Și vă mai zic ceva: pun pariu că pulile lor sunt mai mici ca ale voastre!
Doamne, nu mă auziseră niciodată vorbind așa. De fapt, nici eu nu mă auzisem vreodată vorbind așa. Mă simțeam inspirat, mă simțeam puternic, mă simțeam stăpân pe cuvintele mele. Le captasem atenția. Acum, trebuia să expun tactica.
– Hai să vă zic cum îi putem bate! Trebuie să găsim metode alternative în apărare. Vreau încă de la începutul reprizei fiecare să își ia în primire câte un om și la prima fază de apărare să îi spuneți, în timp ce vă uitați în ochii lui “Dacă mai dai vreun coș, MCTL!” Apoi…
– Ce schemă e asta, MCTL? a întrebat Costache, pivotul.
– Cum naiba vreți voi să câștigați, când nici măcar MCTL nu știți ce înseamnă? am urlat. De nervi, dar și pentru impresia artistică. Al Pacino style. Mă-ta-i curvă, tac-tu-i labagiu! Asta înseamnă.
Lui Costache i-a înflorit un zâmbet tâmp pe față. Așa, mă, vezi că pricepi!?
– Și după asta, trecem la apărarea de gherilă: cu fiecare ocazie pe care o prindeți vreau să-i șicanați.
– Adică să nu-i lăsăm să pătrundă și să arunce la coș?
– …Și asta…Dar eu mă gândeam mai degrabă să le băgați câte un deget în cur..sau, la blocaj, să îi strângeți de ouă…Piedici, călcat pe degete…călcat pe cap, dacă se poate. Mă, trebuie să îi scoatem din ritm, înțelegeți?
Toți dădură din cap că da. Îi cucerisem. Deja nu mai era vorba despre baschet. Depășisem acea graniță. Era vorba de ego-ul a 10 masculi, ego pe care reușisem, cumva, să-l readuc la viață. Era momentul să punctez felul în care urma să câștigăm meciul.
– Iar în atac vreau să vă milogiți la arbitru la fiecare fază…Ați înțeles?
– …..Nu prea, am auzit vreo 2 voci timide.
– Dați-vă loviți, zvârcoliți-vă pe jos cinci minute când vă lovește unul mai tare, vărsați o lacrimă – două dacă puteți, asta funcționează de fiecare dată.
– Să plângem?
– Da…dacă nu știți cum s-o faceți, dați-vă singuri câte un bobârnac în nas sau un pumn în coaie…tâșnesc lacrimile instantaneu. Ați înțeles?
Erau prea fascinați de mine ca să răspundă.
– Deci e clar, așa câștigăm. MCTL și milogeală, asta e strategia noastră! N-avem cum să pierdem! Toată lumea pune mâna aici….Campioni la 3: unu…doi…trei…
Am pierdut la 47 de puncte. Și a fost ultimul meu meci pe bancă. Nu, nu mi-au reproșat că am pierdut finala. Cică nu despre asta fost vorba vreodată. Ce dracu’ o mai însemna și asta…
Nu, dar cică există anumite cuvinte și expresii pe care nu ai voie să le folosești atunci când antrenezi niște copii de 8 – 9 ani. Ce tâmpenie! Să-i spuneți asta lu’ Al Pacino!
Follow
Send
Leave a Reply