
Viața de părinte pare de multe ori un roller coaster în care te-ai suit fără șă știi exact la ce să te aștepți, din care de foarte multe ori ai vrea să cobori, dar realizezi că nu mai ai cum, căci dacă ai face-o, s-ar duce pulii de suflet nu doar viața ta, dar și viața altora. Așa că reziști acolo în trenuleț, iar momentele de bucurie pură, de încredere, de ușurare se succed mult mai rapid decât ești tu pregătit, cu cele în care te cuprinde groaza, în care nu știi dacă o să mai scapi întreg la cap și la corp.
Iar dacă asta nu era suficient, de cele mai multe ori te trezești într-o relație invers proporțională cu copilul tău: când vrea el mai mult, tu simți că ai putea fugi fără să te uiți în spate și ți-ar fi bine, când vrei tu mai mult ca oricând, el nu mai vrea deloc sau nu mai e pe lângă tine. Dracu’ să mai înțeleagă ceva!
Cea mai grea perioadă pentru mine, dintre cele pe care mi le amintesc (că multe sunt ascunse undeva, în negura creierului – zona “traume serioase cărora ăsta nu le poate face față”) a fost atunci când Mark a învățat să meargă, dar nu a mai vrut să meargă pe jos. A fost un zdrahon de când s-a născut, dar pe la vârsta aia de un an și un pic era ditamai burtufletele. Și ieșeam cu el din casă, făceam câteva zeci de pași (țin minte chiar și unde se oprea aproape de fiecare dată), întindea mâinile către mine, eu îi spuneam blând că trebuie să meargă singur, el începea să plângă, eu începeam să mă enervez și ia ghiciți cine câștiga? Exact, nu eu!
Aceea a fost perioada în care am făcut singurele atacuri de panică din viața mea, câci în acele momente îmi imaginam (pe bune, chiar îmi imaginam asta!) cum voi fi primul și singurul tată din lume care va căra un adolescent în brațe! Mi se părea că sunt blestemat pe vecie! Nu cred că a durat mai mult e o lună, poate nici atât, dar pentru mine așteptarea a fost mai cruntă și mai lungă decât cea fanilor GoT pentru finalul sezonului 8.
Anii au trecut și acum vreo doi ani, când el avea vreo 6, s-a întâmplat prima oară să îmi spună că nu are nevoie de mine. Că vrea să meargă în parc singur și pentru că știe că nu poate, să stau eu mai în spate pe drum iar în parc mi-a găsit cea mai îndepăratată bancă și mi-a zis că mai trece el din când în când ca să știu că e bine. Am avut o senzație teribilă că am ajuns nefolositor. Mai știți reclama aia la IKEA, cu lampa aruncată la gunoi? E, eu eram lampa de care nimeni nu mai avea nevoie. Adică poate că aș mai fi fost util altora, dar fii-miu tocmai îmi spusese să stau mai deoparte de el.
Acum suntem în perioada “Lasă-mă, dar stai pe-aproape!” Adică are zile când îmi spune din curtea casei că vrea să meargă singur la școală și zile în care mă ține de mână strâns până ajungem în poarta școlii sau în parc. Zile în care mă roagă să ne jucăm împreună și i se pare super tare asta și zile în care îmi spune că abia așteaptă să ne jucăm, iar când dă de un prieten, mă vinde mai repede și mai făr’ de rușine decât a făcut-o Iuda cu Iisus. Deci, una peste alta: roller coaster.
Ceea ce știu sigur este că lucrurile, de aici încolo, vor merge din ce în ce mai mult spre creșterea independenței lui. Va urma perioada în care ne vom putea exprima sentimentele doar acasă și doar când vrea el, perioada în care îi va fi rușine cu noi, perioada în care va râde de noi cu prietenii lui, perioada în care se va certa cu noi, se va dezice de noi și tot așa…Nu bănuiesc că vor veni aceste perioade, sunt convins de apariția lor și mi se par firești, căci la final ne dorim (și Iulia, și eu) să fi crescut un adult responabil, independent și supărat mai mult sau mai puțin pe părinții săi și pe ceea ce i-au făcut. 🙂
Știu că vor veni, la fel cum știu cât și cum mă voi jeli după momentele de acum. Momente în care, atenție!, cei care mă mai citiți, știți cât mă plâng că aș vrea un pic mai multă libertate, mai mult spațiu. 🙂
A fost perioada “Nu pleca de lângă mine!”, a venit “Lasă-mă, dar stai pe aproape!” și va veni “Du-te, nu mai am nevoie de tine!”. Sunt inevitabile, nu are rost să mă mint că pot face ceva în privința lor. Dar cred că pot face (și mă străduiesc) ca perioada “Nu vreau să știu de tine!” să fie una scurtă și trecătoare Am văzut de prea multe ori în jurul meu cum această perioadă devine regula unei relații dintre părinți și copiii lor, încât vreau să cred că am învățat ceva.
Sper ca la un moment dat, peste ani, să ajungem la o relație de genul “Tată, mi-e dor de tine, hai să bem o cafea împreună și să mai povestim despre viețile noastre. Te iubesc!” Dacă-mi iese asta, înseamă că voi fi făcut și niște lucruri bunicele. Ceea ce vă doresc și vouă! 🙂
Leave a Reply