…m-ar enerva toți copiii care par să urle pe stradă aparent fără niciun motiv.
…mi-aș da ochii peste cap când l-aș auzi pe căte un copil spunând NU la nesfârșit.
…aș judeca cu asprime un părinte care îi promite ceva unui copil, doar ca să facă ce vrea el.
…nu aș avea înțelgere pentru părintele care stă pe telefon, în timp ce copilul plânge sau urlă în cărucior.
…aș râde de părintele care i-ar spune Bravo copilului său pentru orice prostie pe care o face acesta.
…i-aș judeca pe părinții care le dau copiilor tableta ca să aibă și ei parte de puțină liniște.
…m-aș gândi că ăștia care se plâng că sunt nedormiți din cauza copilului exagerează.
…mi s-ar părea ipocriți părinții care se plâng că nu mai pot.
…nu cred că aș avea înțelegere pentru momentele când cineva ar spune că dacă ar putea alege, nu ar mai face un copil.
…m-ar oftica la culme să tot aud cât de greu le-a fost părinților în carantină, blocați cu copiii în casă.
Dar sunt părinte, așa că am mult mai multă înțelegere pentru astfel de situații și momente, pentru că și eu am fost acolo de nenumărate ori. E greu să judeci pe cineva până nu ai fost în pantofii lui.
Iar pantofii de părinte, oricât de confortabili și de grozavi ar fi, chiar și ei ajung să te mai “bată” din când în când și să-ți vină să-i arunci cât colo uneori.
sursa foto: https://www.todaysparent.com/
Follow
Send
Leave a Reply