Săptămâna trecută am avut ocazia (și bucuria) de a viziona trei zile de baschet al copiilor sub 10 ani la Mangalia, la Festivalul Național de babybaschet. A fost pe cât de simpatic să îi văd pe cei mici jucând cu atâta îndârjire, pe atât de nostalgic să îmi amintesc de prima mea astfel de aventură la Iași, în vara lui ’89. Și bineînțeles că a fost și foarte emoționant să-l urmăresc, live sau pe youtube, pe Mark disputând primele sale meciuri oficiale.
Nu sunt antrenor de baschet și pe cei mai mulți dintre cei care practică această meserie îi respect foarte mult (nu doar pe cei din baschet, ci pe antrenorii de copii în general), fie și numai datorită faptului că mi se pare o muncă extrem de grea: să reușești să gestionezi o gașcă de 12 copii agitați și dornici să fie toți deodată în teren, fiecare cu tabieturile și personalitatea sa, cu programul său de masă și, nu în ultimul rând, cu micile sau marile sale supărări. Având în vedere că marea majoritate a copiilor care fac un sport la această vârstă, nu va ajunge să facă sport performanță, mi se pare cu atât mai lăudabilă strădania acestor oameni de a le oferi șansa unei distracții organizate.
Și tocmai pentru că acești copii nu vor deveni sportivi de performanță, mi se pare că unii…destui dintre acești antrenori ratează niște oportunități la îndemână și destul de frecvente în a încerca să le ofere acestor copii niște lecții importante, valabile nu doar în sport, ci și în viață. Majoritatea se concentrează pe nevoia de a câștiga sau de a demonstra valoarea echipei pe care o antrenează, uitând de prea multe ori că jucătorii din teren sunt copii de maxim 10 ani, dar unii și de 7, sau chiar mai mici, pentru care nevoia de câștig sigur că este mare, dar la fel de mare este și nevoia de a înțelege, mai ales prin joacă, niște principii general valabile despre cum funcționează lucrurile și despre ce este important să facem în viață.
Deci, spunând încă o dată că știu că nu am stofă de antrenor în mine și că îmi închipui că unii antrenori au făcut o parte sau toate lucrurile pe care le voi povesti eu în continuare, dacă totuși aș fi fost antrenor săptămâna trecută la Mangalia, mi-aș fi propus să-i învăț pe copiii din echipa mea următoarele:
1. Despre victorie. Da, cred că e important să câștigi în viață. Și e la fel de important să lupți pentru victorie, neștiind dacă la final o vei obține. E important să înveți că doar prin muncă, prin abnegație, prin sacrificiu îți poți crește șansele la victorie. Că, sigur, uneori vei obține și victorii simple, dar cele de care te vei bucura cel mai tare vor fi cele pentru care ai muncit ca un sclav și despre care nu ai avut nicio clipă senzația că ți se cuvin.
2. Despre înfrângeri. La vârsta asta a lor ( 7 – 10 ani) și ținând cont că nu exista niciun clasament final, mi se părea la fel de important să le fi povestit copiilor că e normal să pierzi. Că în baschet, ca și în viață, vor pierde de multe ori. Că toată lumea pierde, chiar și cei mi buni din lume. Și că ceea ce îi diferențiază pe învingători de învinși (una e să pierzi un meci sau mai multe, alta este să fii un învins) nu este de câte ori pierzi, ci de câte ori alegi să o iei de la capăt după ce ai pierdut.
3. Despre respectarea adversarilor. Au fost meciuri în care o echipă a călcat în picioare, la propriu și la figurat, echipa adversă. Pentru că erau mai buni sau pentru că erai mai mari ca vârstă. Nu am văzut niciun antrenor (repet, asta nu înseamnă că nu au fost) care să le spună jucătorilor lor să se ducă la final la ceilalți copii și să îi încurajeze, să le spună că au jucat bine, că nu e nicio problemă că au pierdut, că va veni și vremea lor etc. Sau cei care au pierdut să le spună jucătorilor să nu uite aceste momente, să țină minte cum se simt acum și, peste ani, când vor juca și ei cu unii mai slabi să știe ce simt aceia și să se comporte ca atare.
4. Despre respectarea arbitrilor. Să îi învețe de la vârsta asta că arbitrii sunt suverani și că deciziile lor nu trebuiesc contestate niciodată. Asta nu e niciodată treaba jucătorilor. Să fie atenți la ce le spun arbitrii și la final să le mulțumească.
5. Despre ideea de echipă. Le-aș fi povestit că niciodată într-o echipă, un singur om nu poate fi mai valoros decât echipa sa. Că orice membru al unei echipe trebuie să aibă încredere totală în coechipierii săi, că acolo, pe teren, sunt toți o familie și că așa cum vor câștiga împreună, tot așa vor și pierde împreună. Că nu ajută la nimic să dea vina unii pe alții, căci tot ei vor juca împreună și mâine și că în acel grup trebuie să găsească soluțiile pentru a o face mai bine în meciul următor.
6. Despre leadership. Despre cât de important este să ai încredere în cei din jurul tău, despre cât de important este să îi încurajezi, mai ales în situațiile grele, despre cât de important este să-ți asumi greșeala, nu să dai mereu vina pe altcineva. Despre faptul că e firesc să greșești, dar nu e ok să nu recunoști că ai greșit etc.
7. Despre asumare. Asumarea valorii proprii, oricare ar fi ea. Asumarea faptului că ești într-o echipă, nu de capul tău. Asumarea valorii adversarului, oricare ar fi ea. Asumarea rolului tău în acea echipă. Asumarea unui obiectiv pentru un meci, obiectiv care poate să nu fie nepărat victoria.
8. Despre sentimente. O, ce ocazii excelente să le povestești despre bucurie, dar și despre frustrare. Despre curaj, dar și despre tristețe. Despre împlinire, dar și despre nepăsare. Despre cum nu avem cum să ne controlăm sentimentele, care nu sunt bune sau rele, ci sunt sentimentele noastre, dar că putem controla felul în care reacționăm la aeste sentimente.
9. Despre oameni. Despre cum suntem diferiți, fiecare dintre noi, dar asta nu înseamnă că unii sunt mai speciali ca alții. Despre egoism și altruism. Despre cât de important este să ne pese de cel de lângă noi. Despre cât de important este să facem lucruri pentru alții și cum aceste fapte ne pot defini parcursul în viață.
10. Despre ce înseamnă să fii un model. Și aici mă refer la felul în care fiecare antrenor prezent acolo a ales să se prezinte în fața jucătorilor săi, al adversarilor, al oficialilor și al părinților. Nu cred că mulți realizează, sau poate că o fac, dar nu le pasă, dar ei, alături de părinți și profesori, sunt printre primele modele pe care acei copii le au în viața lor. Și comportamentul lor este foarte posibil să fie copiat de o parte dintre acești copii. Sper că nu realizează asta, căci dacă ar realiza, ar trebui să fie altfel: mai blânzi, mai empatici, mai zâmbitori, mai îngăduitori, mai încurajatori. Mai buni.
Da, poate că e ușor să teoretizez dintr-un scaun, în fața unui laptop. Dar cred că lucrurile pe care le-am scris mai sus ar trebui să fie obiective pentru oricine interacționează cu copiii: părinți, profesori, antrenori, bunici etc. Copiii, mai ales cei mai mici, sunt niște bureți absorbanți de tot ce văd în jurul lor. Ne păcălim singuri dacă ne așteptăm sau credem că ei vor lua de la noi doar lucrurile pe care am vrea noi să le ia. Ei vor lua tot ceea ce văd. Dacă am conștientiza mai des acest lucru, poate că ne-am comporta altfel. Poat că am reuși, cu adevărat, să fim exemplele de care au nevoie.
Sursa foto: http://www.nba.com/blazers/youthbasketball
Follow
Send
Leave a Reply