Crestem. Ne maturizam. Si nu ne mai jucam.

Inafara faptului ca ne cresc exponential sansele de a face sex si ca, eventual, nu mai depindem de banii parintilor, maturizarea sucks!
O data ce incepem sa avem preocupari “serioase” gen loc de munca, ipoteci, hainutze peste hainutze, traininguri, conferinte, pranzuri de afaceri, iesit in club etc ne ia Dumnezeu mintile si uitam o gramada de lucruri care pana atunci ne-au facut viata atat de frumoasa: sa ne prostim pe strada sau in autobuz, sa radem si sa plangem mult si din orice, sa ne ofticam mult si din orice. Si mai ales, sa ne jucam!

Hai sa facem un experiment. Cati dintre voi incepeti sa zambiti cand cititi urmatoarele cuvinte: de-a v-ati ascunselea, ratele si vanatorii, leapsa, tara tara vrem ostasi, lapte gros? Ok, deci cu exceptia celor care erati lasati pe dinafara la toate aceste jocuri (desi tarziu, imi cer scuze ca si eu am fost un animal cateodata), toata lumea! Bun, si acum sa ridice mana sus toti cei care n-au mai jucat “pe bune” niciunul din aceste jocuri incepand cu, sa zicem, 20 de ani? (pe bune inseamna nu cu copilul tau sau al altcuiva ca sa il inveti jocul…si mai ales, pe bune inseamna cu implicare totala, adica cu rasete, plansete, oftica de se pleaca in casa, cu impingeri, cu genunchi zdreliti, cu tot ce trebuie). Bun, desi nu va vad, indraznesc sa afirm ca ati ridicat cu totii mana.

De ce naiba facem chestia asta? De ce nu ne mai jucam toate aceste jocuri care, tin pariu cu oricare dintre voi, daca le-am juca acum ne-am distra la fel de tare ca atunci? Pentru ca dorinta de joc o avem inca in noi: fie ca sunt jocuri pe calculator, sesiuni de karting, laser tag, sudoku sau mai stiu eu ce, inca ne dorim sa ne jucam. Teoria mea este ca pe acest drum al maturizarii auzim de prea multe ori ca atat de multe lucruri sunt in neregula cu noi sau cu cei din jur, incat dezvoltam o frica teribila sa nu ne facem de ras. Iar un adult care ar propune altor adulti sa se joace in pauza de masa de la birou un lapte gros sau un fotbal cu guma pe holurile companiei, ar fi privit ca un nebun, raportat sefului si, poate, dat ca exemplu negativ la primul board meeting.

Si am un argument solid, zic eu, care sa imi sustina aceasta teorie. In acest weekend am fost cu Iulia, Mark si cativa prieteni la un conac pe langa Iasi. Cred ca am fost vreo 15 adulti si 7 copii. Pentru noi, adultii, a fost un mediu foarte “safe”, adica eram intre prieteni, ne stiam demult, nu era nimeni care sa ne judece. Plus ca orice “prosteala” sau “joc” am fi facut, puteam sa dam vina pe copii (“ma joc cu copilul, sa-l invat si pe el”) sau pe weekend (“ma relaxez si eu in weekend, ca urmeaza o saptamana grea la birou”). Partea frumoasa este ca, intr-un moment sau altul, toti adultii, fara exceptie cred, ne-am angrenat in jocul copiilor, nu ca “profesori” ci ca “participanti”. Nu vreti sa stiti cat am ras si cat de bine parea sa ne fi fost tuturor.
Iar cel mai frumos moment, din acest punct de vedere a fost cand i-am vazut pe doi baieti (handralai e mai corect spus) concentrati si construind de unii singuri (adica fara niciun copil in camera) un lego. Sa vedeti ce echipa buna faceau impreuna, cum isi dadeau cu parerea care piesa e mai bine sa o foloseasca.

Nici macar nu incep sa povestesc cat de multe lucruri cred eu ca invatam de fapt dintr-un joc de “de-a v-ati ascunselea” (strategie, viteza de reactie, munca de echipa cu “urma scapa turma” etc). Va povestesc..nu, va reamintesc cat de bine ne simteam dupa ce ne jucam pe strada o seara intreaga:
a. pentru ca scoteam la suprafata atat de multe emotii: ras, plans, oftica, epuizare etc ne intorceam in casa mult mai relaxati si parintii nostri nu trebuiau sa aiba de-a face cu toate tantrumurile noastre.
b. alergam de ne intrau picioarele in fund, asa ca primul lucru pe care il ziceam cand intram in casa era: “mi-e foame de mor”. Si mancam (aproape) orice exista in frigider.
c. pentru ca parcurgeam punctele a si b, eram fericiti, relaxati si foarte obositi. Asa ca dormeam de rupeam, uneori inainte sa punem capul pe perna.
Iar a doua zi eram pregatiti sa o luam de la capat.

Intr-o lume cu atatia oameni destepti care ne spun atatea lucruri despre cum trebuie sa ne comportam acasa, la birou, la sala, pe strada etc ca sa fim niste “oameni de succes”, sa mor eu daca inteleg de ce nu e niciunul care sa ne zica “fratilor, jucati-va intre voi de cate ori aveti ocazia. Si mai ales afara. Jucati-va orice si oricat ca aveti numai de castigat”.

Stiu ca e luni dimineata si stiu ca ne asteapta o saptamana de “chestii grele si foarte serioase”. Dar cat de tare ar fi sa stim, fiecare dintre noi, ca diseara, dupa ce ne facem “temele” (orice ar insemna asta) iesim afara si jucam o frunza sau o leapsa pe cocotzate?

P.S. de ceva vreme, ma distrez excelent jucand saptamanal cu niste prieteni tenis cu piciorul. Si, pentru ca ma consider o persoana onesta, vreau sa fac 2 marturisiri:
1. Am niste prieteni foarte ofticosi. Adica eu, ofticosul ofticosilor, sunt in alta liga decat ei.
2. Saptamana trecuta, la ultima minge, cand am tipat “aut”…de fapt a fost in teren. As fi putut sa zic, dar vroiam atat de tare sa castig….Si nici macar nu mi-e rusine. ☺

Follow

Send