Ce faceti cand vedeti un om pe strada care cade, se loveste, incepe sa planga sau este evident ca sufera? Probabil ca primul instinct este sa incercati sa il ajutati si sa il faceti cumva sa se simta mai bine. Ma gandesc ca toata lumea ar face asta. Dar nu e chiar asa.
Am vazut prea multi parinti care atunci cand copilul lor se loveste, prima reactie a lor este una din urmatoarele:
A. Ce ti-am spus eu!?
B. De ce nu ma asculti?
C. Asa iti trebuie!
D. Sa nu te prind ca plangi!
Sau ceva de genul. De ce? Nu, serios, de ce? Inteleg ca se sperie foarte tare cand vad cazatura sau aud copilul plangand si ca de multe ori reactia lor de eliberare a stresului este sa certe, dar cred ei ca asta vor sa auda copiii? Ba mai mult, cred ca acela e cel mai potrivit moment pentru a-i face morala?
Am asistat aseara la o noua astfel de scena. Un copil s-a lovit, a fugit spre mama lui care l-a verificat repede sa vada daca ii curge sange si cand a vazut ca “este ok” a-nceput: c-o fi, c-o pati, ca ce ti-am zis…apoi ca de ce plangi, ca asa iti trebuie, ca daca mai plangi plecam acasa..vechea placa. Ati auzit-o, ca si mine, de atatea ori. Poate ati si folosit-o. Iar apoi v-a parut rau ca ati reactionat asa.
Daca acesta e cazul, cel mai probabil ati facut-o pentru ca asta ati primit si voi cand erai mici. Dar hai sa va intreb cateva lucruri:
a. Voua va placea cand auzeati de-astea?
b. Asta v-a oprit in vreun fel data viitoare cand ati vrut sa incercati ceva?
c. Mai tineti minte ceva din ce va spuneau parintii sau bunicii inafara acelui sentiment de tot rahatul ca pe langa ca esti lovit te mai si cearta cineva?
Daca ati merge pe strada si ati vedea un om ca traverseaza pe rosu si, Doamne fereste, il loveste o masina…ce ati face? Adica, sigur, ati merge sa vedeti daca omul e bine…dar, dupa ce ati vedea ca este inafara oricarui pericol, ce i-ati spune prima oara? “Aha, te-am vazut ca traversai pe rosu! Iti meriti soarta! Nu mai plange ca nu mai chem salvarea!!” ????
Nu, sunt convins ca ati fi plini de compasiune pentru omul respectiv. Da, a gresit, dar toti gresim. Bine ca nu s-a intamplat nimic mai grav.
Deci, avem compasiune pentru un strain, dar nu si pentru copilul nostru? De ce? Incerc sa-mi inchipui un dialog cu un alt parinte:
Parintele: Pentru ca i-am spus ca asta o sa se intample.
Eu: Sigur ca i-ai spus. Dar cand cineva iti spune tie ca urmeaza sa faci ceva periculos si tu o faci oricum, ti se pare ok?
Parintele: Da. Pentru ca eu sunt adult.
Eu: Am inteles, iarasi asta cu varsta. Deci ce-mi spui e ca este mai ok ca tu, un adult cu mintea dezvoltata, sa faci o greseala si un copil, nu?
Parintele: Pai eu macar stiu ce imi asum.
Eu: Aha, si te astepti ca el sa invete lucruri nefacand nimic?
Aflati la ananghie, oamenii cauta sa se simta in siguranta. Maslow cu a lui piramida ar spune ca asta e o nevoie primara. Pana nu isi au satisfacuta aceasta nevoie, nu se pot gandi la altceva. Sau auzi altceva.
Ca orice alt om si un copil are aceeasi nevoie de compasiune, de caldura si de iubire atunci cand sufera. Chiar daca e din vina lui. Fuge spre parintele lui ca sa se simta in siguranta. Si, atat de des din pacate, primeste multe alte lucruri, numai asta nu.
Poate data viitoare cand vi se loveste copilul si va vine (tuturor ne vine) sa ii spuneti cate in lume si in stele, cum stiati ca asta o sa se intample etc nu faceti asta. In schimb, il strangeti tare in brate si, daca pur si simplu nu gasiti resurse sa ii spuneti un cuvant de alinare, nu spuneti nimic. Il strangeti tare in brate, il sarutati si nu spuneti nimic.
Va garantez ca si unul si celalalt va veti simti minunat. El foarte repede, voi pentru foarte multa vreme.
Follow
Send
Buna ziua! Va citesc de curand si imi place mult ce scrieti. Referitor la acest articol, trebuie sa recunosc ca am mai facut si eu greseala asta. Adica i-am spus baietelului sa nu planga pt ca i-am spus ca va cadea daca va continua cu alergatul. Chiar daca l-am luat in brate si l-am pupat, tot l-am dojenit “mai mami, nu ti-am spus eu ca asa vei pati? Acum nu mai plange!”
Dar de una imi e rusine rau de tot: eram la mare. La Mamaia. Ziua pe la 11. Iesisem la cumparaturi si la un moment dat m-am oprit la o taraba sa intreb daca exista un bancomat in apropiere. L-am scapat din ochi 5 secunde. Cand m-am intors, nu l-am mai gasit. Am inceput sa il strig, am intrat in panica, a inceput sa imi tremure carnea pe mine…. ce sa mai … am imbatranit 5 ani in cele cateva minute cat nu l-am gasit. Intrase intr-un magazin. Cand l-am vazut iesind de acolo, in loc sa il iau in brate si sa ii multumesc cerului pt ca e bine, l-am certat si i-am dat si o palma la fund.
O doamna care vazuse toata scena, inclusiv faptul ca era in magazin, a stat si a urmarit ce se intampla si apoi m-a balacarit rau spunand ca asa imi trebuie ca i-am dat drumul la mana si ca eu sunt singura vinovata. Ah cat as fi apreciat daca mi-ar fi spus sa nu ma panichez asa ca baiatul e in magazinul de alaturi. Oricum, recunosc ca a fost cea mai aiurea reactie pe care am avut-o si imi recunosc vina. Deci…nu faceti ca mine! 🙂
Buna Diana, iti multumesc ca citesti blogul meu si pentru ca sper sa o mai faci si in continuare si sa mai dialogam si pe viitor, iti propun sa ne tutuim :).
Imi inchipui ca te-ai simtit foarte nasol cand ti-ai pierdut baietelul si apoi cand l-ai gasit si te-a mai si certat femeia aceea. Cu totii gresim, mai ales ca parintii, unde si implicarea noastra emotionala este una extrem de mare. Ce nu reusesc eu sa inteleg: de ce facem anumite lucruri, doar pentru ca asa am fost “educati” si nu stam 10 secunde sa ne intrebam daca e bine sau nu? Asta e unul din multele exemple pe care eu, tu sau oricine altcineva le poate da. Si ma gandesc ca daca cineva le zice cu voce tare, poate unii reusesc sa isi puna niste intrebari.
Sper ca data viitoare sa ai o prima reactie de care sa fii mandra :). Si poate sa ne-o povestesti si noua :).