Nu, nu am uitat sa pun ghilimele pe nicaieri. Si nu cred ca va fi un post “usor”. Nici de scris si cu siguranta nici de citit. Dar vreau sa incerc sa vorbesc despre asta. De ce? Pentru ca lucrurile astea se intampla. Si:
a. doar pentru ca e putin probabil sa mi se intample mie, nu inseamna ca nu ma gandesc la asta
b. nu cred in principiul “daca nu vorbim despre o problema, nu inseamna ca ea nu exista.”
Nu, ea exista. Exista oameni tineri sau chiar adolescenti, oameni (aparent) normali si fara vreo boala cunoscuta si cu parinti care incearca sa ii creasca cum pot si stiu ei mai bine, care la un moment dat comit un masacru. Caci despre acesti parinti as vrea sa vorbesc eu astazi: parintii copiilor care comit masacre.
Stiu ca atunci cand aud despre un masacru, gandul meu ar trebui sa fie doar la victime si la familiile lor si imi pare rau ca nu e asa. Ma gandesc la ele, dar ma gandesc in acelasi timp si la familia criminalului. Ma gandesc: “Doamne, ce o fi in sufletul parintilor acelui copil?”. Am auzit si am citit despre parinti ai caror copii au murit si care au spus ca “fiecare zi din viata mea este un iad”. Daca pierderea unui copil este un iad, si n-am niciun dubiu ca asa este, oare cum se simt oamenii care, pe langa faptul ca pierd un copil (de obicei isi ia viata sau este impuscat) mai trebuie sa traiasca si cu gandul ca a fost un monstru? Daca acela era iadul, exista vreun cuvant care sa exprime tragedia, groaza, rusinea, neintelegerea, frica pe care o traiesc acesti oameni?
Am citit cateva carti pe aceasta tema si am vazut cateva filme. Cele pe care imi permit sa vi le recomand sunt “We need to talk about Kevin”- cartea si/sau filmul (Tilda Swinton a fost nominalizata la Oscar pentru rol) si “Beautiful Boy” – un film in care rolul parintilor este jucat foarte bine de Michael Sheen si Maria Bello. Cred ca unele reusesc sa surprinda o parte din calvarul prin care trec acesti oameni, dar niciodata pe tot.
Si spun asta pentru ca, din punctul meu de vedere, mi se pare cea mai grea situatie prin care ar putea trece un parinte. Nu pentru ca viata ta, asa cum o stii, se termina cand afli ca ti-a murit copilul. Nu pentru ca, daca se poate si ceva mai rau de atat, afli ca este un criminal. Ci, pentru ca, indiferent ce vei face din acel moment, toata viata vei incerca, fara niciun succes, sa raspunzi la o intrebare aparent simpla: “Unde am gresit?”.
“Am gresit cand l-am vazut la 2 ani ca omora gaze si nu l-am oprit?”; “Am gresit cand i-am spus ca nu e bine sa te lasi calcat in picioare si ca uneori e bine sa ripostezi?”; “Am gresit cand nu l-am luat cu noi in concedii/ca nu l-am lasat sa-si dezvolte o personalitate proprie?” “Am gresit cand i-am mai tras cate una la fund/ca nu l-am batut deloc?” “Am gresit, am gresit, am gresit…?”.
Nu cred ca acesti oameni isi gasesc rapsunsurile pentru ca ele nu exista. Da, dupa ce comit masacre, afli ca acei copii nu au fost iubiti, au fost abuzati poate sau au fost violenti. Dar sunt atatia altii care trec prin aceleasi situatii, sau poate unele si mai rele, si nu ajung sa comita asemenea orori. Nu exista o reteta clara si, in plus, e copilul tau. E normal sa nu poti fi in totalitate obiectiv in ceea ce il priveste.
Si peste tot acest supliciu mai vine si oprobiul public, caruia oamenii astia trebuie sa ii faca fata desi, dupa capul meu, ca sa mai aiba o sansa la o viata cat de cat normala trebuie sa faca o schimbare gen “intrarea in programul de protectie a martorilor”. Mi se pare groaznic nu pentru ca trebuie sa indure tot felul de abuzuri verbale si fizice. Ci pentru ca ele sunt o amintire permanenta a esecului tau in cel mai important aspect al vietii tale, acela de a fi parinte.
Nu stiu ce simte un parinte care trece prin asa ceva si, cum spuneam mai sus, nici macar nu cred ca exista un cuvant care sa exprime asta. Si, Doamne fereste, nu vreau sa aflu. Dar atunci cand ma gandesc la acest “what if” 3 lucruri imi vin in cap, si anume:
1. Stiu ca nu as putea sa-mi iubesc copilul mai putin. Indiferent ce va face pe lumea asta, bun sau rau, iubirea mea pentru el nu va putea fi stirbita.
2. Nu am niciun dubiu ca as incerca sa ii gasesc circumstante atenuante. Nu stiu care ar fi acelea, dar simt ca asta as face. Poate pentru a putea sa traiesc cu aceasta povara, poate ca, vreau sau nu vreau, vad lucrurile extrem de subiectiv atunci cand vine vorba despre el.
3. In caz ca ar fi singurul copil, din nou nu am niciun dubiu ca durerea si sentimentul de esec ar fi atat de mari, incat m-as gandi serios la sinucidere. Habar nu am daca as face-o, dar ar fi o optiune de luat in seama.
Celor care ati avut rabdare sa cititi pana aici, va multumesc. Imi inchipui ca nu a fost usor. Nu stiu daca este un subiect care merita dezbatut. Dar este un subiect la care ma gandesc, prea des din pacate pentru ca aud despre atatea nenorociri in jur, si la care mi-ar placea sa aud cat mai multe pareri. Pentru ca asta va doresc tuturor: sa aveti doar pareri pe aceasta tema. Niciodata certitudini.
Follow
Send
Draga Alex,
Cred ca ai deschis inca o cutie a Pandorei cu acest post!
Sunt de acord cu faptul ca dragostea pt copilul tau nu poate fi zdruncinata de nimic!
Imi aduc aminte de filmul ,, Pozitia copilului,,! Ce sentiment ciudat m – a incercat la finalul lui! Cred ca a fost prima oara ( eram mama de vreo 3 ani) cand m am intrebat ce as face daca????
Ei bine, in ciuda durerii, regretelor, furiei pe mine insami…… L- as iubi in continuare!
Ania, multumesc frumos pentru ca ai adus acest film in discutie :)..L-am vazut impreuna cu Iulia si, dupa scena de final, cand mama se roaga de ceilalti parinti sa nu il nenoroceasca pe al ei pt ca ei “mai au unul”, Iulia (Iubire, sper ca nu te superi ca te citez) a zis “si eu as face exact la fel, i-as implora sa nu mi-l nenoroceasca”…Si eu tot asa as face.
Ii multumesc lui Mario pentru ca a punctat in comentariile de pe Facebook 2 aspecte importante, pe care le simt, dar nu le-am mentionat:
1. As simti ca este in totalitate vina mea.
2. L-as ierta! Fara doar si poate, l-as ierta.