Ce povestesc tații

Ieri, 6 septembrie, s-a împlinit un an de când realizez Tați în dialog la Itsy Bitsy FM. Miercuri de miercuri, de la 12 la 1, iar de săptămâna aceasta de la 3 la 4, stau de vorbă cu câte un tată despre ce înseamnă pentru fiecare dintre noi viața de părinte: cu bune, cu mai puțin bune și chiar cu rele. Cu momentele cele mai frumoase și momentele cele mai stresante. Cu lucrurile cu care am vrea să rămână copiii noștri și cu felul în care vrem să rămânem în amintirea lor.

Pe la începuturile mele într-ale radioului, îmi organizam emisiunea foart matematic: toate întrebările erau fixate dinainte și știam cam în fiecare moment ce ar trebui să fac. Noroc că destul de repede, Mihai, directorul nostru de programe, mi-a povestit că nu fac bine ce fac. Că ar trebui să nu încerc să fac o emisiune perfectă, ci o emisiune de care să mă bucur în primul rând eu. Sau altfel spus: să port o discuție cu cel din fața mea, să încerc să îl ascult, nu să fiu un simplu realizator care își pune întrebările, indiferent de răspunsurile pe care le primește. Și o dată ce am reușit ăs fac asta, am simțit, (cel puțin eu), că emisiunile ies mult mai bine, în sensul că lucrurile care se spun acolo sunt mult mai spontane și mai necizelate. Adică mult mai reale și, prin urmare, mult mai interesante.

Bun, au fost până acum 49 de emisiuni. 49 de tați care mi-au acceptat invitația și au acceptat, unii mai mult, alții mai puțin, să își deschidă sufletul în fața mea și a ascultătorilor noștri. Din tot ceea ce am discutat cu ei, am să încerc în continuare să trag câteva concluzii. Lucruri pe care mai mulți dintre ei mi le-au spus sau mi le-au arătat, într-un fel sau altul. Iată care ar fi acestea:

Majoritatea covârșitoare devine defensivă atunci când îi rog să îmi spună de ce se consideră niște tați buni. Nu cred că sunt un tată bun este cel mai frecvent prim răspuns pe care îl primesc. Apoi, pentru că insist, fiecare găsește nu unul, ci mai multe motive care îl fac să realizeze că este un tată bun. Mă joc cu ea, citim mult împreună, îl ascult când are vreo supărare etc.
Această caracteristică a noastră de a povesti despre noi înșine, în primul rând, lucrurile care nu sunt ok mi se pare de o mare tristețe. Dacă e să văd ceva bun în asta, văd cum încercăm să schimbăm acest model la copiii noștri.

Tot majoritatea covârșitoare realizează că a avut destule lipsuri în copilărie, fie că vorbim de unele fizice sau de unele emoționale. Și încercăm, fiecare cum putem, să compensăm asta cu copiii noștri. Uneori chiar supracompensând. De multe ori, realizând că facem asta.

Plecând de la ce am spus mai sus, tot așa, multora le vine destul de greu să admită că părinții lor au partea lor de vină. Vorbesc așa, în general, ca și cum lucrurile mai puțin plăcute care li s-au întâmplat în copilărie sunt din cauza karmei, a vremii, a voinței zeilor sau mai știu eu a cui. Neavând, ca generație îndrăznesc să afirm, exercițiul de a sta de vorbă cu părinții noștri și a putea spune: Uite, cred că aici ai greșit, cred că aici puteai face mai bine…aici aș fi avut nevoie să faci altfel” etc, și acum ne este greu să admitem cu voce tare că unele lucruri nu au fost ok.

Toți oamenii, părinți sau nu, femei sau bărbați, au nevoie să poată spună ce au pe suflet. Dar acest lucru e greu, pentru că societatea ne învață de prea multe ori că imaginea, ceea ce povestim sau proiectăm despre noi, trebuie să fie una frumoasă, să nu lăsăm greutățile să se vadă. De aceea mulți dintre tații cu care am stat de vorbă au fost reticenți la început în a povesti despre greutățile vieții lor. Și de multe ori a apărut următorul dialog, de exemplu:
– V-a fost greu în primul an de viață al copilului?
– Măi, nu prea. A fost ok, nu a plâns mult, dormea…
– Să știi că te invidiez, pentru noi a fost al naibii de greu…
– ….E, ok, sigur, nici pentru noi nu a fost simplu. Mi-aduc aminte că….

Ș așa cu multe alte topicuri. Cred că ne temem prea mult că vom fi judecați ca fiind niște părinți sau oameni “ne-buni” dacă admitem că uneori ne e foarte greu sau alteori am zbârcit-o. Doar că asta ni se întâmplă tuturor. Asta înseamnă să fii părinte: să greșești azi ceva și să ai ocazia ca mâine să repari.

Tututor taților cu care am stat de vorbă li se luminează fața când îi rog să-mi povestească despre copiii lor. Despre cum sunt, ce le place, ce năzbâtii fac. Da, suntem atât de plini de admirație și de iubire pentru ființele astea care ne strigă Tati!, încât pur și simplu trebuie să povestim despre ei, să arătăm poze și filmulețe etc.

Cu toții avem lucruri pe care vrem să ni le scoatem de pe suflet, dar pe care ne este frică să le facem publice. Iar atunci când găsim un interlocutor cu care simțim că avem o chimie, simțim că putem avea încredere, suntem în stare să ne povestim cele mai adânci secrete. Poate au fost una sau două excepții dar, în rest, cu fiecare invitat în parte, cele mai interesante discuții au fost cele din pauzele de muzică sau de publicitate. Când microfoanele erau stinse și nu eram decât noi, și ei, dar și eu, am povestit lucruri pe care probabil nu am avea curajul să le reluăm într-o emisiune radio, tv sau chiar o discuție cu mai mulți oameni la o masă. Dar intimitatea acelui studio, faptul că am reușit să ne conectăm, ne-a făcut să fim deschiși și să admitem lucruri, datorită simplului fapt că am simțit că cel din fața noastră nu ne va judeca. Poate nu va fi de acord cu ce spunem, poate va avea o părere contrară, dar nu ne va judeca. Iar asta rămâne în continuare marea mea provocare: cum să fac, și pentru ei, dar și pentru mine, să reușim să povestim asta când ne ascultă oamenii. Căci avem nevoie de mult mai multă realitate nefardată în viața noastră, avem nevoie să ne descărcăm sufletele, avem nevoie să auzim că nu suntem perfecți și că facem greșeli sau tâmpenii.

Dar partea favorită, pentru mine, rămâne finalul emisiunii, când îi întreb pe invitați ce ar vrea să povestească ai lor copii despre ei, când ei nu vor mai fi.
– Tata a fost…cum? îi întreb de fiecare dată.

Nimeni nu a răspuns până acum: Un om care a câștigat mulți bani. Sau care mi-a luat toate jucăriile. Sau m-a forțat să fiu cea mai bună versiune a mea.

„Tata a fost un om cu care am râs mult.”
„Tata s-a jucat mult cu mine.”
„Tata a petrecut timp cu mine.”
„Tata m-a înțeles și m-a ascultat.”

Acestea sunt răspunsurile lor. Pentru că, de fapt, acestea sunt lucrurile care contează. Pentru noi și pentru copiii noștri. Nu uitați acest lucru.

credit foto: Cristina Nichituș – Roncea