Dragii mei contemporani, adică ăștia de suntem la vârsta aia incertă la care ne e rușine să mai spunem că suntem tineri și ni se pare strigător la cer când ne zice cineva că suntem bătrâni, vă rog frumos să ridicați mâna cei care urați când erați mici când venea vreun “nene” sau “tanti” care nu vă mai văzuseră de multă vreme și vă ziceau Doamne, ce-ai mai crescut!
Bun, acum dintre voi cu mâna ridicată să rămână cu mâna sus cine i-a zis vreunui copil pe care nu-l mai văzuse de câteva luni Doamne, ce mare ai crescut! Da, așa îmi inchipuiam și eu.
Exact, noi am ajuns acei neni și tanti. Noi suntem cei care în ziua de azi ne minunăm cum cresc copiii. Și care avem astăzi atâta înțelegere pentru ceea ce ni se părea de neconceput acu’ vreo 30 de ani.
(Cumva pe lângă subiect: nu vi se face rușine când vă aduceți aminte cum ne băteam joc de săracii noștri profesori, cu toate farsele tâmpite care ni se păreau foarte amuzante și care azi ne par doar extrem de idioate?)
De fapt, nu e vorba cât de mult ne minunăm că ne cresc copiii. Ci cât de repede trece timpul. În acel Doamne, ce-ai crescut! de multe ori realizez că de fapt ceea ce aș vrea să spun eu este Doamne, când a mai trecut 1 lună/juma de an/1an?
Mi se întâmplă destul de des să mă opresc din ce fac și să mă întreb Unde naiba s-au dus toți acești ani? Ok, am foarte clar în minte perioada adolescenței. Apoi, parcă ieri alatăieri mă jucam cu puța în nisip, adică aveam 25 de ani. Se duc anii ăștia, zici că sunt banii mei: azi îi am, mâine nu și nu știu unde și pe ce s-au dus. Da, am în minte că m-am distrat, dar dacă mă pui să aștern pe hârtie pe ce i-am cheltuit, nu sunt în stare. (aici mă amăgesc singur că anii au trecut atât de repede pentru că i-am trăit din plin…yeah, right!)
Am exact aceeași senzație când văd pe stradă oameni pe care îi știu de când eram mic. Am avut norocul să trăiesc cam toată viața mea în același cartier. Și astăzi văd niște umbre ale unor oameni pe care îi știam tineri, în putere, cu toată viața în fața lor. Iar cel mai înfricoșător mi se pare faptul că sigur undeva prin cartier există cel puțin un ciutan care se uită la mine zicându-și Mamă, ce șmecher e ăsta! E adult, are banii lui, face ce vrea el! Cât mi-ar plăcea să-l cunosc și să stau de vorbă cu el la un suc…să-i povestesc că da, nu e rea deloc vârsta asta, dar libertate și lipsă de griji ca atunci când ești copil nu vei mai găsi în restul vieții tale, indiferent ce vei face. Bineînțeles, el s-ar uita la mine cu milă și condescendență. Nu ar înțelege nimic, ba mai mult l-aș și enerva. Da, asta-i mișto când ești copil: te doare fix în p@lă sau păsă de orice îți zice un “moș” sau “babă”.
Da, oricum aș lua-o, m-am făcut mare. Și asta e grozav. Dar aș minți să vă spun că nu mă gândesc cât de repede (probabil) vor trece și următorii 37 de ani. Iar asta mă sperie de mă c@c pe mine. Pentru că atunci chiar voi fi ajuns la jumătatea vieții.
Follow
Send
Leave a Reply