Ce a fost mai întâi: Oul sau “Dacă nu te potolești, plecăm acasă”?

Ieri a fost prima zi de parc pentru noi doi, Mark și cu mine. Și-a luat trotineta cu care a căzut după nici 5 minute că, de, trebuie să moștenească ceva și de la mine și ne-am îndreptat spre locul de joacă din apropierea casei, cu chef de joacă (el) și de stat pe bancă precum o broască la soare (eu).
Nici nu m-am așezat bine pe bancă, fericit că mă pot bucura de natură și de Facebook, că am și auzit primul În acest moment plecăm acasă, dacă nu încetezi să te comporți așa!
Mi-am zis că poate e doar o întâmplare și că nu se va mai repeta amenințarea. M-am înșelat. Tatăl respectiv, jur, folosea expresia ca un lait motiv: nu performa ăla mic cum și-ar fi dorit tatăl, cum îl lua deoparte și, la modul foarte serios, îl întreba:
– Văd că vrei să plecăm acasă, nu?
– Nuuuuuuuuuu!
– Atunci de ce faci așa? Nu ți-am zis că dacă nu faci nu-știu-ce-dracu, plecăm? Ți-am zis sau nu?
– Aaaaaaaaaaaaaa!!!!

Mi-am zis că poate am avut eu ghinionul să-l prind pe om într-o zi proastă și poate alți părinți sunt mai relaxați. Din nou, m-am înșelat. Eu mă mutam, expresia Acum plecăm acasă dacă nu te oprești! venea după mine și, ca un poltergeist, ieșea din pieptul și din gura unui alt părinte doar pentru a-l poseda pe altul. Și pe altul și pe altul.
Atunci am realizat că este foarte posibil ca aceasta să fie de fapt prima amenințare din istoria amenințărilor folosite de părinți împotriva copiilor. Se prea poate ca Homo Sapiens sau Adam (depinde care teorie o preferi) , atunci când s-a enervat prima oară pe copilul său să-i fi spus aceste cuvinte:
– Dacă mai arunci cu pietre în reptila asta preistorică, plecăm acasă!

La cât de des și la cât de mulți părinți o folosesc, pare impregnată în ADN-ul nostru. Și, culmea, deși toate dovezile arată contrariul, lumea continuă să creadă că ea funcționează.
Cum adică nu funcționează? El/ea se potolește imediat când îi spun asta!
Ok, hai s-o luăm punctual:
1. Nu, nu se potolește, decât dacă prin potolire înțelegi faptul că, speriat(ă) de această posibilitate, începe să urle, să te implore să nu-i faci una ca asta și să promită că va fi un copil cuminte, doar, doar, te-o îndupleca.
2. Tu și copilul vă învârți în cerc, precum se învârte rozătoarea aia marketată mai bine decât șobolanul pe roata ei: copilul se liniștește (într-un final) și pleacă la joacă pentru ca în maxim 3 minute iar să facă ceva ce ție nu-ți convine (ceva extrem de normal în jocurile de copii) și tu să-l ameninți din nou, el să urle din nou, să se liniștească din nou într-un final și tot așa.
3. Ieșitul lui la joacă arată cam așa: distracție – stress – plâns – implorare – distracție – stress – plâns – promisiune etc. Nu pare chiar ok, nu?

Și, culmea, de cele mai multe ori, ceea ce face copilul este enervant doar pentru părinte, nu și pentru ceilalți copii cu care se joacă respectivul și nici măcar pentru părinții acelor copii. Deci, de fapt, pentru că părintele are o problemă crezând că ăla mic îl pune într-o lumină proastă, se răzbună pe el. Da, sună foarte matur!
Și mai e ceva, nu știu dacă ați remarcat: de multe ori…nu, de foarte multe ori, unii părinți au tendința să aibă mult mai multă acceptare pentru comportamentul altor copii decât pentru ai lor. Nu? Și nu vi se pare aberant?
Da, e ok ca altul să se cațere în vreun copac sau pe vreun gard, sau să se tăvălească prin iarbă că, na, sunt copii, dar dacă face al său una ca asta…
– Acum plecăm acasă, dacă nu te oprești! Nu ți-am zis că n-ai voie să te tăvălești! Nu, nici să alergi, să te cațeri, târâi, legeni prea tare, respiri etc.

Mie mi se pare că locul de joacă e ca un teren de fotbal în care copiii sunt jucătorii iar noi, părinții, ar trebui să fim niște arbitrii discreți care intervin doar când e musai și au rolul de a regla un “derapaj” momentan astfel încât meciul/joaca să poată continua. Căci, ca orice arbitru, atunci când începem să dăm prea multe avertismente sau chiar să scoatem cartonașul roșu, stricăm un echilibru, un spectacol și, mai ales, bucuria celor din teren.

Mai știți senzația aia când știți că n-ați greșit cu nimic și cu toate acestea sunteți amenințați cu o pedeapsă? Am trăit-o cu toții fiind copii și ne-am lovit și ne lovim de ea și ca adulți. Nu-i așa că e super nașpa?
Nimănui nu-i place să fie amenințat. Și nimeni nu-și corectează un comprtament datorită unei amenințări, ci din cauza ei. Iar diferența este foarte, foarte mare.

sursa foto: https://clipartfest.com/

1 Comment

  1. Ca o concluzie dupa niste experiente asemanatoare, nimeni nu ne invata sa fim parinti. Am vazut acum niste cursuri de ,,parintologie”, dar nu cred ca te invata prea multe!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*