Când stau cu tine seara, la culcare

Măi, Markone, măi, tare dragi îmi sunt momentele când stau cu tine seara, înainte să adormi! În perioada asta, maică-ta e Șefă pe bucățica asta, dar sunt seri în care spui că vrei să-ți citesc eu și să stau eu până adormi. Și chiar dacă uneori, la început nu prea am chef, căci mă uit la vreun film sau vreau să mă bag și eu în pat, în momentul în care termin de citit și stăm amândoi în liniște, tu în pat și eu pe jos, lângă tine, ascultându-te cum începi să respiri din ce în ce mai adânc, mă cuprinde așa un sentiment de bine și de bucurie pe care nu pot să-l descriu, dar pe care sper să-l trăiești și tu într-o zi.
Așa s-a întâmplat și aseară, când stând pe jos, pe spate, cu mâinile sub cap și cu picioarele îndoite (da, amândoi reușim să și dormim așa, nu știu cum naiba ne iese?!?) și ascultându-ți respirația tot mai sforăitoare, gândul mi-a zburat la multe din momentele trecute în care am stat lângă tine până au adormit…

Au fost, la început, primele zile în care nu voiai să dormi seara decât în brațe. De fapt, tu probabil că ai fi dormit și altfel, dar stress-ul pe care ți-l transmiteam noi era atât de mare (noi habar neavând ce e cu noi pe lume în perioada aceea) încât nu reușeai să te calmezi decât în brațe. Cum te lăsam joc, cum te trezeai. Au fost zile în care ți-am cântat și ți-am povestit și m-am plimbat cu tine în brațe multe ore și mulți kilometri prin apartamentul nostru nu foarte mare.

A venit apoi perioada în care adormeai în pat, cu unul din noi în cameră, iar noi a trebuit să dezvoltăm tehnici specifice luptătorilor ninja pentru a părăsi camera, căci la cel mai mic zgomot (și când spun cel mai mic, gândește-te că bâzâitul unui țânțar era vuiet pe lângă zgomotele făcute de noi) te trezeai și o luam de la capăt.

Apoi au venit serile cu aceeași poveste citită iar și iar și iar și iar. Și iar. Seri în care mai degrabă citeam și mă adormeam pe mine, iar tu n-aveai nicio treabâ.

Au fost și serile în care erai bolnav și adormeai la pieptul meu după o zi extrem de grea și stăteam acolo până când amorțeam tot și apoi mai stăteam nemișcat câteva minute ca să fiu sigur că ai adormit și că nu te vei trezi dacă te pu lângă.

Au fost serile în care țipai în gura mare prin casă că ție nu ți-e somn pentru ca să adormi în maxim 17 secunde de când puneai capul pe pernă.

Au fost nenumărate astfel de seri. Ceea ce nu-mi place, recunosc, este că știu că cele mai multe astfel de seri deja au fost. Că sigur că voi mai avea multe de care să mă bucur. Doar că niciodată nu vor fi suficiente. Tu vei crește mult prea repede, din punctul meu de vedere, și la un moment dat ne vei spune că vrei să adormi singur. Iar noi…noi vom rămâne cu buza umflată, alinându-ne unul pe altul și povestindu-ne la nesfâșit amintirile din vremea în care încă îi mai voiai pe Mami sau Tati lângă tine, seara, la culcare.

Of, nu-mi place când realizez cât și cum ai crescut. Și nu-mi place că a fi părinte vine la pachet și cu asta. Așa că mai bine nu mă mai gândesc și aleg să mă bucur de serile de acum și de tot ritualul nostru. Hai, diseară îți citesc din nou din harry Potter!