Băiatul cu tutu-ul mov

My three-and-a-half-year-old son likes to play trucks. He likes to do jigsaw puzzles. He likes to eat plums. And he likes to wear sparkly tutus. If asked, he will say the tutus make him feel beautiful and brave. If asked, he will say there are no rules about what boys can wear or what girls can wear.

Așa își începe postarea din 24 august o mamă din America, povestind despre băiatul ei de 3 ani și jumătate care adoră să poarte fuste pentru că îl fac să se simtă “frumos și curajos”. Postarea este despre un nene care s-a băgat în seamă cu această mamă, dar și cu copilul ei, întrebând-o pe mamă de ce îi face aceste lucruri copilului, iar pe copil întrebându-l de ce o lasă pe mamă să-l îmbrace așa, el (copilul) nu înțelege că asta este un fel de “child abuse”?

Vă invit să citiți această postare și apoi să vă gândiți la un singur lucru: cum ați fi reacționat voi dacă vedeați un băiețel îmbrăcat așa la un loc de joacă din România?
Și nu, nu vreau să spun că majoritatea am fi avut vreo atitudine sau vreun gând profund extremist, de genul Nu te juca, mamă, cu acel copil, nu vezi că e un ciudat?. În aceeași măsură în care cred că prezența acelui copil la locul de joacă și, eventual, interacțiunea copilului nostru cu el, ar fi putut să ne facă să ne simțim inconfortabili, cel puțin.

De ce? Pentru că am ajuns să trăim după niște norme sociale pe care nici nu ne mai batem capul să le înțelegem. Băieții nu pot purta fuste pentru că…pentru că băieții nu poartă fuste. Și am mai scris despre asta, suntem extrem de ipocriți când gândim așa, pentru că atunci când vedem vreun bărbat/hipster cu un pantalon – fustă mergând pe stradă, ni se pare un gest minunat de curaj.
Dar, când e vorba de copii, probabil că primul lucru care ne vine în cap este: Dacă îl las în fustă sau îl las să se joace cu ăla care poartă fustă, poate ajunge…Doamne ferește, nici nu vreau să mă gândesc până acolo!

Și cred că nici măcar nu are legătură cu ce ar putea crede lumea despre el, copil, sau ce ar putea deveni. Ci despre ce spune acest lucru despre noi, ca părinți.

Căci, mi se pare absolut normal, să ne intereseze mai degrabă ce cred niște necunoscuți din parc, de pe stradă, de la grădi/școală despre noi și calitatea noastră de părinți, decât să ne intereseze cât de important este pentru un copil mic să experimenteze (aici am fost foarte ironic, ca să nu avem discuții, da?)

Copiii, din fericire, nu sunt îngrădiți (încă) de normele sociale. Pentru unii dintre ei este extraordinar să se îmbrace cu fuste sau să își vopsească unghiile, chiar dacă sunt băieți. Așa cum pentru unele fetițe, e super cool să se ia la trântă cu băieții într-un meci de fotbal sau să dea cu ciocanul prin casă. Din nou mă repet cu ce am spus altă dată: sunt convins că aceste lucruri nu au nicio legătură cu orientarea lor sexuală viitoare.

Și chiar dacă ar fi așa, ce contează? Pe bune, ce contează? Mama băiețelului cu tutu-ul mov spune la un moment dat în postarea ei:

The world may not love my son for who he is, but I do. I was put on this earth to make sure he knows it.

I will shout my love from street corners.

I will defend, shouting, his right to walk down the street in peace, wearing whatever items of clothing he wants to wear.

Nu asta ar trebui să facem cu toții, ca părinți? Lumea de prea multe ori e un loc urât, cu oameni la tot pasul dispuși să-ți spună cât de greșit faci lucrurile. Sau cât de greșit ești. Asta nu se va schimba prea curând. Și atunci n-ar trebui ca Noi să devenim oaza lor de siguranță? Să știe că indiferent ce vor face (nu-mi dați iar exemple de chestii extreme, gen crime, că nu despre asta e vorba), Noi vom fi pavăza lor în fața lumii rele? Că noi îi vom iubi și îi vom respecta și le vom respecta deciziile.

Pentru că nu i-am făcut ca să ne putem lăuda unor necunoscuți că suntem niște părinți minunați. I-am făcut pentru ca ei să schimbe lumea asta în care trăim. Să nu spuneți că nu e așa, căci toți visăm la asta pentru copiii noștri, fără excepție.
Iar lumea asta nu va fi schimbată de oameni conformi. Poate nu va fi schimbată nici de un băiețel în tutu mov. Dar cu siguranță, dacă e să avem șansă la o lume mai bună, e nevoie de mult mai multă iubire. Și acceptare. În primul rând pentru ai noștri.

PS 1 Poza este cu mâinile mele, cu unghiile pe care mi le-am vopsit anul trecut, o dată cu Mark. Și deși e făcută în casă, am ieșit amândoi așa câteva zile. A fost distractiv să povestesc oamenilor ce-i cu unghiile mele colorate. Și nimeni, absolut nimeni, nu s-a supărat pe mine din acest motiv. Sau, mă rog, nimeni de care să știu și de care să-mi pese.

PS 2 Am auzit povestea a doi frați gemeni din care unul a trecut printr-o perioadă în care nu voia să se îmbrace decât cu hainele mamei. I-am revăzut de curând: frumoși și îmbrăcați amândoi în haine bărbătești.
Cum zice și mama copilului cu tutu mov, felul în care se îmbracă copilul ar trebui să fie un “non-issue”.