Amenințarea copiilor

Mark s-a îndrăgostit de o cățelușă, Maricica, de la un bloc vecin. O urâtanie de câine ☺, dar cine sunt eu să judec? Așa că seară de seară, când ne întoarcem din parc sau de la antrenament, se oprește un pic la Maricica, s-o mângâie și să-i ureze noapte bună. Acum două seri, când ajunge în casă, ne spune:
– Am intrat în scara blocului cu Maricica și o doamnă în vârstă de acolo mi-a spus că dacă mai intru, o să aveți voi mari probleme…
Mamă! Măiculița mea! Primul impuls, normal, a fost să iau copilul de mână și să merg la femeie. Dar am respirat…de mai multe ori, și i-am spus:
– Și te-ai stresat foarte rău?
– Nu, a încercat el să braveze, dar nu înțeleg de ce-a zis asta, că eu n-am făcut nimc greșit.
Mama mea, ține-mă, că altfel o să fie cu o babă mai puțin pe pământul ăsta!
– Așa sunt unii oameni în vârstă, din păcate, pentru că nu au altă ocupație, se iau de oricine. Și, cumva, unii, pe măsură ce îmbătrânesc devin mai răi.

Ieri a reluat discuția, ceea ce la el e un semn că era stresat. Mai ales că, îmi închipui, nu voia să renunțe la vizitele la Maricica. Așa că i-am spus că data viitoare vom merge împreună pentru a ne lămuri ce voia doamna, de fapt, să-i spună. Așa că sunt pregătit să mă înarmez cu multă răbdare și empatie și să-i ascult, cel mai probabil, aberațiile acelei femei.

Dar nu acesta este subiectul pe care vreau să-l discutăm astăzi, ci de ce amenință oamenii, nu doar cei bătrâni, copiii? De ce se gândesc ei că asta ar fi o soluție care ar putea rezolva o problemă. Ok, de fapt, o problemă punctuală probabil că rezolvă, dar ei nu se gândesc la efectele pe termen lung?

Soră-mea îmi povestea ieri că altcineva îi povestise și ei că la o grădiniță de stat, o educatoare îi spunea unui copil care nu se putea opri din plâns:
– Dacă nu te oprești acum, să știi că nu mai vine tati niciodată să te ia!!
Deci acea femeie, din punctul meu de vedere, ar trebui dată afară și să aibă interdicție pe viață de a mai lucra cu copiiii. Pentru că dacă cineva nu se va duce să-i spună că așa ceva nu se va întâmpla niciodată, sunt șanse mari ca acel copil să-și internalizeze frica și de fiecare dată când va simți nevoia să plângă, să-l apuce o panică pe care să nu și-o poată explica și astfel să se forteze să nu mai verse nici măcar o lacrimă. Nu mă credeți? Hai, că nu trebuie să ai vreo diplomă în psihologie ca să știi că așa funcționează lucrurile: copiii, mai ales cei mici, nu înțeleg metaforele, ci ei iau tot ce li se spune cuvânt cu cuvânt. Și de asta ajungem cu toții să facem (sau să nu facem) anumite lucruri, fără să știm de ce. Pentru că cineva, la un moment dat, ne-a speriat atât de tare încât ne-am format diverse mecanisme de apărare.

Am mai spus-o și o să o tot repet: mi-ar plăcea ca această generație de copii să ajungă să facă lucruri datorită lucrurilor pe care le-au trăit și a experiențelor de care au avut parte, nu din cauza lor. E nasol să faci lucruri de frică, căci indiferent că ajungi pe diferite culmi ale succesului, oricum l-ai defini, sentimentul care te-a dus acolo – frica – nu te va părăsi niciodată, cel puțin nu până când nu vei alege s-o înfrunți, să încerci să înțelegi de ce faci ceea ce faci și de ce ești ceea ce ești. Frici avem cu toții și vor avea și acești copii, dar poate vom reuși, dacă vom face niște lucruri, ca ei să aibă mai puține și să fie mai conștienți de ele.

De aceea mi se pare extrem de important să povestim cu ei ori de câte ori îi vedem speriați. Să le explicăm de ce simt ceea ce simt, ce pot face pentru a depăși momentul. Să le povestim că e normal să îți fie frică, pentru că și nouă (în special, taților) ne-a fost de nenumărate ori. Că frica nu este un sentiment negativ, că datorită fricii am progresat mult, ca și specie, dar că e important să nu o lăsăm să ne domine.

Dar cred că primul lucru pe care ar trebui să-l facem este să nu îi mai amenințăm: cu diferite lucruri: cu Poliția, cu țiganii, cu plecatul acasă dacă nu fac ce vrem noi, cu a ajunge gunoieri dacă nu își fac lecțiile și tot așa. Să încercăm să le explicăm de ce ar fi bine să facă anumite lucruri, ce se poate întâmpla dacă nu și tot așa. Și mai ales, atunci când viața sau sănătatea nu le este pusă în pericol, să îi lăsăm să facă și cum vor ei: să se joace în noroi, să nu-și facă o dată temele, să se culce târziu sau să intre într-o scară de bloc în care nu locuiesc. Trial & error este metoda cea mai bună pentru a învăța lucruri, nu?

Gata, eu atât am avut de spus. Mă duc să exersez niște zen, pentru a fi pregătit de întâlnirea cu vecina supărată. ☺ Voi ce ziceți?

Sursa foto: http://creepypasta.wikia.com/