
Acum vreo 17 ani eram un puști timid și speriat de tot și toate. Terminasem facultatea de vreo 2 ani, lucram în publicitate, dar adevărul este că habar n-aveam ce era cu mine pe lumea asta. Sigur că încercam să nu las impresia asta, dar uitându-mă în urmă, nu cred că aveam prea mult succes. Și cam în perioada asta am cunoscut-o pe Iulia. Am început să ieșim, să povestim, să vedem filme, să facem sex, să ne îndrăgostim, să ne iubim, să ne certăm, să ne împăcăm. Povestea noastră a-nceput fix ca o poveste a unor copii de douăzeci și un pic de ani, căci deși noi ne consideram niște oameni maturi, eram în fapt niște copii și am rămas așa încă multă vreme de atunci.
Habar nu am dacă povestea noastră de iubire a fost sau este una frumoasă. Știu doar că a fost și este una frumoasă pentru noi. Da, am învățat asta, că nu există o rețetă, că dragostea dintre doi oameni este unică și se manifestă unic și că doar pentru că ni se potrivește nouă, nu înseamnă că aceea e singura cale spre adevăr, spre o relație trainică.
Hm, relație trainică…dacă ar trebui să definesc relația noastră, aș spune că este una muncită. Trăinicia ei după 17 ani, momentele frumoase, depășirea momentelor grele, bucuriile și greutățile au venit și au trecut doar pentru că am muncit amândoi cum nu am mai muncit la nimic altceva, cel puțin până să apară Mark, când a trebuit să muncim și la relația noastră, dar și la creșterea și educarea lui. Și la relațiile noastre cu el.
A meritat? Pentru mine, cu vârf și îndesat. Nu știu cum ar fi arătat ultimii 17 ani din viața mea fără ea dar ce mi se pare cu adevărat important este că nici nu vreau să știu. Îmi place atât de mult viața mea alături de ea, încât orice altă versiune, oricât de bună, nu mă interesează. Sau hai să spun așa: eu pledez mereu pentru alegeri conștiente pe care să le facem în legătură cu aspectele importante ale vieții noastre. Mereu în 17 ani când, supărat, nervos, stresat, iritat etc, m-am gândit serios dacă mai vreau să continui alături de ea, răspunsul a fost DA! Și când ne-a fost greu sau rău (și, ca voi toți, și noi am avut momentele noastre “de glorie), mereu am știut că lângă ea vreau să stau, să rămân.
Îmi place la nebunie cum în acești 17 ani am descoperit, treptat, lucrurile pe care le iubesc la ea: strungăreața, părul creț, fundul, țâțele, felul în care se trezește dimineața, simțul umorului, de multe ori involuntar, dorința ei de a descoperi ce-i cu ea pe aici, felul în care i se dilată nările când se enervează, tatuajul de pe spate, felul în care ne iubește pe Mark și pe mine, câte lucruri știe și cât poate să vorbească (Doamne, cât poate să vorbească!!), felul în care se îmbracă, pijamalele ei, cele mai urâte din lume (ok, pe astea nu le iubesc, dar pur și simplu nu pot să nu le pomenesc), râsul ei și multe altele pe care nu vreau eu sau n-ar vrea ea să le menționez.
Anul trecut, după atâta vreme, am primit o întrebare care m-a pus pe gânduri: De ce Iulia și nu altă femeie? Așa că a trebuit să mă gândesc de ce o iubesc eu atât de mult pe această femeie. Iar răspunsul sună în felul următor: Pentru că niciun alt om din viața mea, nimeni, nu a mai reușit să mă facă să mă simt atât de frumos, deștept, special, deosebit, capabil de orice îmi propun, protector, iubibil așa cum a făcut-o și o face Iulia în marea majoritate a zilelor din acești ultimi 17 ani.
Ceea ce vă doresc și vouă, atât să aveți pe cineva care să vă facă să vă simțiți așa, dar și să îl/o faceți pe cel/cea de lâgă voi să se simtă în felul acesta.
Chiar în ziua în care am sărbătorit 17 ani de când suntem împreună, i-am spus Iuliei că mi-ar plăcea să mai fim suficient de norocoși cât să mai avem încă de 2 ori pe-atât. Eu mă consider cu adevărat un om norocos. Iar dacă îmi va ieși să-mi petrec vreo 50 de ani din viață alături de această gagică mișto, wow! chiar va însemna că am tras lozul ăla cel mare și bun.
Felicitari!!! Ce frumos ❤️❤️❤️
Multi ani frumoși si sanatosi inainte! Inca vreo 50 de acum încolo!