Anul trecut când am organizat alergările pentru Horia și Mihnea, am avut în cap un singur lucru: cum ar fi ca peste 15 – 20 de ani să îi văd și pe ei alergând alături de mine și de mulți alții pentru altcineva sau doar de distracție? Cum ar fi să organizăm la un moment dat un eveniment “Alerg cu Horia și/sau cu Mihnea” și să ne revedem cu toții acolo? Azi, după multe luni, realizez că singurul lucru pe care trebuie să-l fac este să am răbdare. Lucrurile bune au nevoie de timp. Și de perseverență. 
Așa că vă invit și pe voi la un exercițiu de imaginație: cum ar fi să ne (re)vedem sâmbătă dimineață la o alergare pentru ca apoi, peste câțiva ani să ne revedem la inaugurarea primului centru medical independent din România de oncologie și hematologie pediatrică? Ce ați simți, știind că v-ați trezit devreme într-o sâmbătă dimineață ca să veniți, să donați 1 leu, 5 sau 7 și să alergați 100m sau 6km iar apoi, și datorită ajutorului vostru, am reușit, noi toți, să ridicăm acest spital?
Da, știu. E sâmbătă dimineață. Poate prea de dimineață. Și e încă frig la ora aia. Și unii mai stați și departe. Iar alții aveți o mega petrecere vineri noaptea. Plus că s-ar putea să plouă cum a plouat și weekendul ăsta. Știu toate aceste lucruri.
Și mai știu că ar fi fost nevoie de acest spital ieri. Și el nici mâine n-o să fie gata. Dar dacă reușești să te mobilizezi, să vii la alergare, să te implici, să donezi, să nu ignori acest proiect, el se va face. Nu mâine, nu poimâine, dar curând. Cât de curând? Asta tu trebuie să îmi spui.
Sigur, s-ar putea ca pur și simplu să nu-ți placă să alergi. Dar știi la fel de bine ca și mine că acest eveniment nu este despre alergare. La fel de bine cum știm amândoi că acest proiect n-a fost niciodată despre Dacă îl facem? ci despre Cât de repede reușim?. Iar răspunsul la această întrebare nu îl are cineva anume. Ci noi toți.
Așa că sâmbătă dimineață eu alerg pentru spitalul copiilor. Tu ce faci?
Follow
Send
Leave a Reply