Nu încetez să mă minunez de copiii mici, fie că e vorba de al meu sau de al atora. Încerc să îi urmăresc atât de atent uneori, de zici câ sunt de la Discovery sau National Geographic. Copiii de până în 4 – 5 ani au un fel unic de a fi. Asta până ajung la școală și începe “educația” adevărată. Dar la această vârstă au o serie de trăsături care îmi par doar lor specifice (full disclosure: nu am experiență “în familie” cu copii mai mari) și care se estompează sau dispar o dată cu trecerea anilor. Iată câteva dintre ele:
1. Naivititatea. Fie că e vorba să zică altora tot ce aud prin familie sau să te creadă pe cuvânt atunci când le spui ceva, copiii sunt la fel de autentici. Nu simt nevoia să se ascundă în spatele unor cuvinte sau frazări pentru că încă nu au învățat să facă asta. Așa că îți spun verde în față ce au de spus. În aceeași măsură în care nu au niciun motiv să pună la îndoială ceea ce le transmiți tu. De ce le-ar spune cineva o minciună când pot să spună adevărul?
2. Creativitatea. Dacă ai suficientă răbdare să stai să asculți un copil povestind aventurile lui imaginare, cu prietenii cu care doar el poate comunica, cu locurile fantastice în care a fost și pe care ți le poate descrie în amănunt, cu cei pe care i-a cunoscut acolo, începi să înțelegi cum unii oameni pot născoci niște lumi precum cele din Harry Potter sau Stăpânul Inelelor.
Iar atunci când vine vorba de găsirea unor soluții, copiii sunt campioni. Vin cu niște idei la care pur și simplu nu te-ai fi gândit, pentru că mintea ta este deja setată să funcționeze în niște parametrii, pe când a lor este încă nealterată și liberă să zburde pe unde vrea.
3. Capacitatea de a ierta. Din acest punct de vedere, toți copiii sunt precum Dory din Finding Nemo: zici că au “short term memory loss”. Acum se supără pe tine sau pe altul dintr-un motiv bine întemeiat: l-a lovit, l-a enervat, i-a stricat construcția sau mai știu eu ce și în secunda următoare te sau îl întreabă dacă nu vrei să continuați joaca. Ei reușesc cumva să facă distincția între o întâmplare punctuală nefericită și o prietenie care se bazează pe multe alte lucruri.
Adică exact cum fac și adulții ☺. Nu? Și noi suntem la fel de dispuși să îi iertăm pe cei care ne-au greșit. Și să nu ținem ranchiună sau să redeschidem subiectul peste 6 luni ☺.
4. Exprimarea bucuriei. Copiii știu să se bucure! Indiferent că e vorba de un cadou pe care și-l doreau de multă vreme sau de faptul că accepți să te mai joci cu ei încă o jumătate de oră același joc care ție ți se pare tâmpit, iar lor cea mai tare invenție ever, modul în care își manifestă bucuria este atât de frumos și de autentic. Fie că încep să chiuie, să sară în sus, să alerge prin casă sau pe-afară sau să se ducă să le povestească și altora bucuria lor, te fac să simți că ai făcut un lucru minunat pentru ei. Câți adulți cunoasteți care chiuie de bucurie când se bucură? Exact, doar pe ciudatul ăla!!
5. Cheful de joacă. Nu cred că există pentru un părinte un gând mai constant obositor decât acela că are un copil pe baterii. Ăștia nu se opresc! Orice le-ai face, nu se opresc! Eu cred că nu se opresc pentru că nu au de ce. Nu au lecții sau examene, nu au griji sau facturi de plătit, nu au meeting-uri și deadline-uri. Au doar o perioadă de timp (mult prea limitată din punctul lor de vedere) între două reprize de somn din care trebuie să scoată maximum. Și îl scot!
6. Curiozitatea. De ce sunt copiii curioși? Pentru că vor să descopere lucruri noi. De ce vor să descopere lucruri noi? Ca să își poată explica anumite fenomene sau întâmplări. Și la ce îi ajută asta? Îi ajută să facă diferite conexiuni în creierele lor și să înțeleagă cum funcționează lumea asta. Și ăsta e un lucru bun? Sigur că da, căci dacă nu ar exista oameni curioși (tot mai puțini, din păcate), lumea nu ar progresa. Și ăsta ar fi un lucru rău? Deși unii ar spune că nu, eu spun un DA hotărât.
Să mai continui cu întrebările? Căci, precum un copil, aș putea s-o fac la nesfârșit. Doar ca probabil v-aș plictisi de la un punct încolo.
Toți copiii posedă aceste trăsături și multe altele. Cu timpul însă, dacă ni le păstrăm, începem să fim etichetați. Naivii sunt “proști”, creativii “niște ciudați”, cei care iartă “se lasă călcați în picioare”, manifestarea zgomotoasă a bucuriei sau cheful exagerat de joacă “sunt semne clare ale vreunui sindrom”, iar curioșii sunt “pur și simplu nepoliticoși cu întrebările lor”.
Așa că ne adaptăm. Învățăm ce e bine și ce nu e bine (a se citi ce e acceptat ca fiind un comportament adecvat și ce nu) și acționăm în consecință. Ne “maturizăm”.
Căci cine mai are timp și chef să-l inventeze pe Harry Potter? Plus că am auzit eu că aia oricum se droghează, nimeni normal n-ar putea născoci asemenea povești.
Follow
Send
Leave a Reply