Am un copil agitat

Toți părinții care au citit acest titlu știu că tocmai am făcut un pleonasm. Dacă nu ai un copil agitat înseamnă ca nu ai copii. E atât de simplu.
Copiii se nasc agitați. Daccă nu urlă din toți rărunchii când sunt scoși din burta mamei e belea, ceva nu e-n regulă cu ei. Ei devin liniștiți din alte cauze: a noastră, a școlii, a educației, a societății.
Mark al nostru își manifestă agitația in toate felurile posibile. Vorbește mult. Doamne, cât mai vorbește! Vorbește mult și se plimbă non-stop în timp ce face asta. Vorbește repede, încercând să spună atât de multe lucruri în același timp. Și nu înțelege de ce noi nu înțelegem, pentru că în capul lui totul e clar. De unde știu asta? Pentru că și în capul meu toate ideile sunt extrem de bine ordonate și conturate, chiar dacă voi ceilalți habar n-aveți ce vorbesc uneori. Îi place să sară, să alerge, să arunce, să se lupte. Nu doar că-i plac toate astea, dar ar vrea să le facă și atunci când este rupt de oboseală. Iar dacă îl intrebi dacă e rupt de oboseală, parcă îl injectezi cu o doză de adrenalină: sare în picioare și zice că n-are nimic și că ar vrea să continue orice făcea. Și realmente nu înțelege de ce tu, adult, pari atât de obosit.

Foarte mulți adulți, părinți sau nu, găsesc aceste comportamente, foarte comune de altfel majorității copiilor, deranjante. Rușinoase, chiar. “Stai la un loc că mă faci de râs!” Ați auzit și voi asta, nu? (dacă nu ați și folosit-o ☺ ). Mie mi se par reacțiile astea cel puțin ipocrite. Nedrepte. Ia gândiți-vă câți adulți cunoașteți, inclusiv voi, care se plimbă non-stop în timp ce vorbesc la telefon? Exact. Toți. Și cum vă simtiți atunci când faceți asta și cineva vă zice să stați pe loc? În primul rând că vă vine să-i rupeți capul celui care v-a făcut această “sugestie”. Plus că vă simțiți încorsetați, prizonieri, nu?

Le reproșăm copiilor că nu știu când să se oprească. Putem să povestim până mâine despre sportivi și nu numai care au continuat să joace un meci deși aveau piciorul sau mușchiul rupt, aveau ochiul umflat sau mai știu eu ce. Uneori, vrem să continuăm ceva în ciuda tuturor evidențelor, inclusiv a durerilor fizice. Pe adulți îi considerăm eroi și scriem articole întregi, ode, despre sacrificiul lor. Copiilor le spunem că este în neregulă să persiste în ceea ce făcceau pentru că sunt foarte obosiți și nu mai gândesc limpede.

Nu știu cum mai e la școală acum, dar pe vremea mea era musai să stai liniștit în bancă, cu mâinile la spate și atunci când trebuia să răspunzi să stai drept, nemișcat și să vorbești cât mai rar. Acum nu știu câți dintre voi ați trecut prin experiența de a vorbi în public, dar eu unul sunt pi$at pe mine de fiecare dată. Iar când încep să vorbesc mă plimb mult, gesticulez și mai mult, fac glume, unele proaste, pentru a mă relaxa etc. Eu gesticulez și când sunt doar cu mine. Și sunt convins că dacă m-ar urmări cineva, ar vedea că dau din buze în timp ce gândesc. Nu am pretenția că sunt totalmente întreg la cap, dar dacă un copil ar face toate acestea, sunt șanse mari să ajungă la un doctor. Unde sunt șanse la fel de mari să fie diagnosticat cu un ADHD, MCTL, SAP (sindrom de agitație permanentă, o chestie inventată de mine acum) etc.

Da, am un copil agitat. Adică sănătos, din punctul meu de vedere. Și nu pot să vă spun cât de drag îmi este să-l văd cum se manifestă. Bucuria care i se citește pe chip atunci când îmi povestește câte ceva, in timp ce face cărări adânci prin covorul sau parchetul de acasă este de neprețuit. Și n-am niciun stres. O sa aibă grijă societatea să-l “educe”. Așa că tot ce putem face noi este să-l lăsăm să fie el însuși acasă.

În cea mai urmărită prezentare din istoria minunatului eveniment TED, Sir Ken Robinson povestește cum școala, prin educație, reușește să omoare creativitatea copiilor. Sunt perfect de acord cu acest lucru, dar asta e o altă discuție.
Sir Robinson mai povestește o conversație cu Dame Gillian Lynne, cea care a făcut coreografia la Cats si Phantom of the Opera. El o întreabă cum a ajuns să fie dansatoare și doamna îi răspunde că atunci când era mică era extrem de agitată la școală. Adică agitată de nu putea sta locului. Așa că profesorii i-au spus mamei să o ducă la un doctor. Normal. Mama sa a dus-o la un specialist și după ce i-a povestit ce făcea fata ei, specialistul i-a zis fetiței “Uite, eu ies puțin cu mama ta și te rog să ne aștepți aici.” Și în timp ce ieșeau a pus niște muzică la radio. Dame Lynne povestește că în momentul în care a auzit acea muzică s-a simțit pentru prima oară înțeleasă. Și a început să danseze prin acel cabinet.
Iar specialistul i-a spus mamei sale “Doamnă, fetița dumneavoastră nu este bolnavă. Este dansatoare.”

Sigur, nu toți copiii agitați sunt dansatori sau au vreun talent ascuns. Dar majoritatea dintre noi ne naștem agitați și rămânem așa mereu. Și nu cred că e tocmai corect să fim pedepsiți pentru asta. Nu?

Follow

Send