Accidentul

– 112, care este urgenta?
– Va rog, veniti repede! L-am lovit si…cred ca e mort!
– Cine?
– …un copil.

Senzatia pe care o avusese era ca ii cazuse ceva imens din cer. Parbrizul se sparsese in mii de bucatele, el franase brusc si auzise multe alte cauciucuri scrasnind in spatele sau. Se daduse jos din masina buimac, teleghidat dar imediat fusese trezit la realitate de groaza de pe chipul unei trecatoare: realiza ce se intamplase, vazu corpul adolescentului intins pe jos..nemiscat..zacand intr-o balta de sange, isi lua telefonul si suna la 112. 
Ambulanta ajunse in mai putin de 5 minute. 2 medici alergara printre oameni catre victima, ii cercetara semnele vitale si Paul auzi cele mai frumoase 2 cuvinte din viata sa:
– Are puls!
Acestea fura repede urmate de o gramada de ordine strigate in limbaj medical, o targa isi facu aparitia cumva in peisaj si, mult mai repede decat si-ar fi putut imagina, copilul fu suit in ambulanta care demara in tromba catre spital.
Chiar in acel moment isi facu aparitia si un echipaj de politie care demara actiunile ce se impun in astfel de situatii: il legitimara pe Paul, facura masuratori si foarte multe poze. Apoi incepura cu intrebarile.
Paul le povesti ca nu vazuse nimic pana cand nu simtise ceva mare pe capota masinii. Ca nu credea sa aiba viteza mare pentru ca era un drum pe care il parcurgea aproape zilnic si stia ca in apropiere era o scoala si ca la nici 100m era o trecere de pietoni exact in fata scolii. Si ca intotdeauna avusese frica de aceasta trecere. Politistul l-a mai intrebat daca bause sau consumase droguri. Paul nega. Politistul ii spuse ca oricum trebuia sa mearga la spital pentru a i se recolta sange. Paul il ruga doar sa mearga la acelasi spital unde il dusesera si pe baiat pentru ca ar fi vrut sa vada care era starea lui.
Se indrepta spre masina sa isi ia cateva lucruri din ea si auzi pe cineva declarand altui politist:
– Venea din fata mea, cum ar veni mergand spre scoala. Avea un pas foarte hotarat, parea ca se grabea, probabil intarziase. Cred ca de-aia a si luat-o la fuga prin mijlocul strazii dintr-o data, i s-o fi parut ca are timp sa traverseze.
Poate de-asta nu l-am vazut, s-a gandit Paul.
Ajuns la masina, isi lua cateva lucruri, tranti portiera, dar cand vru sa-si ia cheile observa cat de tare ii tremurau mainile. Scoase cu greu cheile din buzunar, dar imediat le scapa pe jos. Cand se apleca, vazu sub masina sa rucsacul baiatului. Asta il facu sa constientizeze inca o data cat de tare trebuie sa fi fost impactul asupra corpului acelui pusti. Lua rucsacul cu el pentru a-l lasa la spital.

– Ce fac acum? il intreba Paul pe politist, dupa ce i se recolta sangele.
– Roaga-te sa nu moara! fu raspunsul. E in operatie, nu se stie daca scapa.
– As vrea sa merg si sa astept.
– Esti sigur ca vrei asta? E si mama lui acolo.
– Da..sunt sigur.
In sala de asteptare o vazu. O femeie ce parca intrase la apa deodata. Statea ghemuita pe un scaun, cu capul in jos si mainele impreunate a ruga.
Paul se aseza pe scaunul de langa. Femeia nu schita niciun gest.
– Imi….pare rau!
Isi ridica o clipa privirea spre el, dar Paul era convins ca nu-l vazuse, atat de goi si de storsi de lacrimi ii erau ochii. Asa ca ramase acolo, langa ea, nemiscat.
Dupa multe minute de liniste, o auzi dintr-o data:
– Matei al meu imi seamana atat de mult. Timid, tacut, cateodata te si intrebi daca exista cu adevarat sau e doar o naluca. Dar ma rog lui Dumnezeu ca acum sa ii semene lui taica-su. E politist. Un luptator si un dur. Mult prea dur. Dar sper ca asa sa fie si Mateiu meu azi.
– Sotul..stie…ce s-a-ntamplat?
– Nu mai e sotul meu de multa vreme. Si nu cred ca stie inca, ca e in avion spre America. Are nu stiu ce stagiu de pregatire acolo. Ca de-asta se grabea Matei sa ajunga la scoala. Intotdeauna intarzie cand doarme la el. Tac-su pleaca devreme, Matei adoarme la loc si uite asa….
– As vrea sa va spun ce s-a intamplat…dar chiar nu stiu….n-am simtit decat ca…
– Dumneavoastra sunteti mama lui Matei Dumbrava? intreba un doctor care statea in fata lor, dar pe care niciunul nu-l vazuse venind.
– Da! zise ea, si amandoi sarira in picioare.
– Baiatul dumneavoastra a trecut cu bine de operatie. A avut foarte multe traumatisme si a pierdut mult sange. Urmatoarele 24 de ore sunt critice. As vrea sa nu va faceti deocamdata nicio speranta. Stiu cum suna, dar as vrea sa va pregatiti pentru orice.
– O, Doamne! Pot sa imi vad baiatul?
– E la terapie intensiva. Nu puteti intra, dar il puteti vedea printr-un geam.
– Va rog, duceti-ma la el!

Ramas singur, Paul simti nevoia sa se aseze. “Sa va pregatiti pentru orice” insemna ca Matei putea sa…Nu fu in stare sa-si duca gandul pana la capat. Simti ca ramane fara aer, ca nu mai poate sta acolo nicio secunda. Se ridica in graba sa plece si realiza atunci ca uitase sa ii dea mamei lui Matei rucsacul. Nu era nimeni primprejur caruia sa i-l lase si i s-a parut aberant sa se duca dupa ea pentru asta. Asa ca si-l puse pe umar, iesi precipitat din cladire, se sui in primul taxi si se duse direct acasa.

Sub dus incerca sa-si forteze creierul sa-si aduca aminte mai multe. Fusese neatent? Ar fi putut face ceva ca sa-l evite pe baiat? In 16 ani de cand avea carnetul, nu avusese decat vreo 2 tamponari usoare. Se considera un sofer vigilent, nu vorbea niciodata la telefon, rar depasea viteza legala si niciodata in localitate. Si, cu toate acestea, exista o sansa foarte mare ca un om sa moara din cauza lui. Nu, nu un om, un copil.
Realiza ca nu stia mai nimic despre “victima” sa, asa ca intra pe net. Si-asa n-avea somn. Se duse pe Facebook si tasta “Matei Dumbrava”. Primul ii aparu un domn care traia in Germania. Al doilea insa, parea sa fie el. Isi dadu seama de asta dupa asemanarea cu mama sa.
Intra pe pagina lui si incepu sa-l descopere. Avea 17 ani, 124 de prieteni (foarte putini dupa “standardele” Facebook, dar cum il decrisese mama lui? “cateodata te si intrebi daca exista cu adevarat sau e doar o naluca”). Nu parea sa aiba vreo prietena. Si nu era genul care sa posteze des. Ultima postare, un videoclip Nirvana, era de acum 3 luni.
Tocmai se pregatea sa iasa si sa vada daca mai gaseste ceva despre el pe Google, cand pe pagina lui Matei aparu o noua postare. Pentru o secunda, Paul tresari de bucurie. Se gandi ca poate posta ceva din spital. Isi dadu seama ca nu-i posibil si isi aduse aminte ca puteai sa-ti programezi postarile sa apara la o anumita ora.
Citi prima propozitie si se infiora…
Greu de crezut ca va vorbeste un mort, nu?

Deci fusese o tentative de sinucidere. Cu un gest necontrolat, vru sa dea afara un rasuflat de usurare. Doar ca, rasuflarea i se opri in gat pe masura ce continua sa citeasca.
Se ridica de la laptop, se duse, lua rucsacul si se intoarse. Mai citi o data si apoi, cu mainile tremurande, deschise fermoarul si…transpira leoarca instantaneu.

Ridica ochii spre ecran unde postarea lui Matei trona imperturbabila:
Greu de crezut ca va vorbeste un mort, nu? E, acum o sa va fie cam greu sa ma mai ignorati vreodata. Cred ca de azi inainte o sa fiu mereu “vedeta” liceului. “Timidul” care a terorizat liceul. Nu stiu cati am reusit sa omor, dar sper ca printre ei sa fie si boul de Andrei, curva de Lavinia si macar profu’ de latina. Hai ca cu asta v-am facut o favoare. Hahahaha!
A, da, si nu cred c-a mai ramas nimic din capul meu dupa glontul din gura, nu? 😀 

Pe fundul rucsacului zaceau un pistol si 3 incarcatoare. Nefolosite.

Follow

Send