Frânturi (uitate) de viață

Cine aș fi eu dacă nu aș mai ști cine sunt eu? Și dacă nu aș mai avea amintiri despre mine?

Sâmbătă, la evenimentul de strângere de monede pentru Spitalul Copiilor, la un moment dat a apărut, zâmbitor, un cuplu în vârstă. Doamna s-a apropiat de noi și ne-a înmânat o pungă plină de monede. În timp ce noi le cântăream, doamna s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: Sper să nu se prindă el că i-am golit pușculița, că nu știu c ear face. Am zâmbit tâmp, neînțelegând ce se întâmplă, apoi m-am uitat la soțul doamnei care stătea 5 metri mai încolo, zâmbind și el.

Am continuat să-mi văd de treabă, nu înainte de a remarca cum cei doi s-au așezat la masa noastră pentru a ne ajuta cu sortatul.
După vreo 10 minute, îl văd pe colegul meu Dan cum se ridică de la masă și, vizibil emoționat, vine lângă mine și îmi spune:
– Doamna ne-a mulțumit că îi lăsăm să ne ajute, zice că lui îi face foarte bine exercițiul ăsta. Are Alzheimer. I-am recomandat să îl pună să facă rebus sau Sudoku dar a zis că, din păcate, nu mai e în stare.
– A, nasol! am zis eu cu jumătate de gură, mai degrabă concetrat să împart niște flyere la trecători.

Seara, după ce am ajuns acasă și am reușit să mă relaxez, mi-a venit în minte imaginea celor doi și m-a izbit rău de tot: omul acela probabil că habar nu mai avea ce e cu el pe lumea asta. Mintea îl trădase cu mult înaintea corpului și acum trăia captiv, trezindu-se, poate, în fiecare zi lângă o străină și nereușind să-și amintească nimic (sau mai nimic) despre el: cine este, ce a făcut în viață, care i-au fost pasiunile.

Există o vorbă care spune că murim o dată când murim fizic și murim a doua oară când nu mai e nimeni în viață care să-și amintească de noi. Dar oare cum am defini momentul în care noi nu ne mai amintim cine suntem noi? Cine devenim când, fiind încă în viață, încetăm să mai fim noi? Nu devenim alții, căci nu e ca un nou început, un moment zero în care o luăm de la capăt. Cred că devenim niște zombie relativ inofensivi, niște păpuși vii de care niște puști necunoscuți au șansa să facă mișto pe stradă, văzându-ne dezorientați și speriați.

Am văzut acum câteva luni filmul Still Alice cu Julianne Moore care a și luat Oscarul pentru rol. Cel mai tragic din tot filmul mi s-a părut privirea ei goală din momentul în care începe să uite totul. Privirea tâmpă care ni se pare atât de drăgălașă când o vedem pe fața unui copil mic care nu înțelege ce i se întâmplă, ce vrea toată lumea cu el, devine de o tristețe aproape insurportabilă atunci când o vedem întipărită pe fața cuiva drag.

Mereu ne spunem că indiferent ce s-ar întâmpla, vom fi în stare să îi simțim, cumva, pe cei dragi. Chiar dacă nu i-am mai recunoaște, corpul, sufletul nostru ar simți ceva și am reuși, cumva, să transmitem acest fior.
Nu e așa! Creierul ne este stăpân atotputernic. Când el dă shut down înaintea altor organe vitale, nu ne rămâne decât să ne târâm prin viață, în speranța…nu, de fapt, fără speranță.

Bătrânețea trebuie să fie tare grea. Dar trebuie să fie de-a dreptul groaznică atunci când trebuie să o trăiești, zi de zi, alături de un necunoscut: tu însuți.

Sursa foto: www.iran-daily.com