Stăteau cu toții așezați la masă. Mai trecuse un an peste el și parcă nu-i venea să creadă. Se uită de jur împrejurul mesei și zâmbi satisfăcut în sinea sa: avea o familie frumoasă și îi făcea atâta bucurie să îi vadă pe toți laolaltă. Pe Codin, primul lui copil, ajuns deja la 17 ani. Deja mai înalt decât el, trebuia să se ridice pe vârfuri când voia să îl pupe. Nu că băiatul i-ar fi permis asta:
– Tată, mă faci de râs, ce dracu’! obișnuia Codin să spună ori de câte ori Gigi încerca să își arate dragostea.
Ioana, mezina, abia începea adolescența. Ca orice tată de fată, era topit după ea și deja începuse să devină cam gelos pe diferiții colegi de clasă ai Ioanei cărora aceasta le acorda prea multă atenție, după părerea lui. Dar încă și mai rău, parcă o auzise zilele trecute șoptindu-i maică-sii că este “îndrăgostită”. Fata lui? Îndrăgostită? Nu se putea una ca asta. Nu pentru încă…mulți ani, sperase el. 
Vis-à-vis de el stătea Neli, iubirea lui. Nici nu-și mai amintea bine de câți ani o iubea, dar asta nici nu mai conta. Știa doar că îi e tare bine lângă ea și încă se bucura ca un copil când Neli îl dezmierda.
– Ești mai rău ca o pisică, spunea ea. Ai putea să stai să te mângâi ore în șir.
– Î-hî, era tot ce putea răspunde el.
Oare de când nu se mai simțise atât de bine? se gândi Gigi. Să fi fost anul trecut, cu aceeași ocazie? Uau, încă un an. Aproape că îi dădură lacrimile.
– Tată?
– Da, zise repede, întorcându-se spre Codin.
– Deci, încă nu m-ai lămurit. Ronaldo sau Messi?
– Ce-i cu ei?
– Care ți s-a părut mai bun anul acesta?
Exact! La fiecare final de sezon făceau o comparație între cei doi jucători și stabileau care a fost mai bun în anul respectiv.
– Păi dacă luăm după trofeele câștigate…. zise Gigi.
– Chiar, câte a câștigat Messi anul ăsta?
– Mie nu-mi place istoria!
– Scuze, ce-ai spus? întrebă Gigi, întorcându-se spre Ioana.
– Am zis că mie nu-mi place istoria!
– De când?
– Dintotdeauna!
– Cum așa?
– Da, nu-mi place! Trebuie să rețin prea multe date despre niște oameni care oricum au murit.
– Da, dar învățând din istorie avem ocazia să nu mai repetăm greșelile trecutului, încercă Gigi o nouă abordare.
– Cine să-nvețe? Nu vezi că ăștia de la Real pot să-l studieze pe Messi cât vor ei, nu sunt în stare să-i găsească un antidot, se băgă în discuție și Codin.
– Și nu-mi place nici de Real! zise Ioana.
– De ce? întrebă Gigi.
– Pentru că Pique, iubitul meu și al Shakirei, joacă la Barcelona. Deci îi urăsc pe cei de la Real!
– Iubitul cu…Gigi nu apucă să termine întrebarea pentru că se înecă cu o bucățică de mâncare și pentru următoarele 30 de secunde fu zguduit de o tuse teribilă.
– Ești bine? întrebă Neli.
– Acum, da. Dar tu ai auzit-o pe fii-ta?
– Ce să aud?
– Că e îndrăgostită…
– Nu sunt îndrăgostită! roși Ioana. Doar îmi place de el.
– E, încă un an, încercă Gigi să schimbe subiectul. Ce-ați mai făcut voi?
– Noi? Ce-ai mai făcut tu? ziseră toți trei în cor.
– Păi, ce să fac? M-am gândit să mă apuc să vopsesc mașina, că m-am cam săturat de aceeași culoare de atâția ani. Și….
– Iubitule?
– Da?
– Ce-ai mai făcut anul ăsta? Neli îl ținea de mână și se uita fix în ochii lui. Știa că nu mai putea să evite răspunsul.
– V-am așteptat…
Continuară să mănânce în liniște. Lucru care în mod normal i-ar fi plăcut lui Gigi. L-ar fi relaxat și i-ar fi permis să stea un pic cu gândurile lui, să conștientizeze cât de norocos este. Doar că normalul încetase să existe demult și timpul era exact ce nu mai avea. Știa că în curând aveau să plece și gândul că trebuia să îi mai aștepte încă un an îl înnebunea. Simțea că de data aceasta nu va mai reuși să reziste atât.
– Vă rog…vă rog eu…nu plecați!
– Dar, tată, începu Codin.
– Nu, nu, nu! Fac orice! Orice! Spuneți-mi ce trebuie să fac?
– Tati, nu-ți fă asta singur, îi zise Ioana în timp ce îl prinse de mână.
– Eu nu mai rezist un an fără voi!
– Iubitule! Dar noi suntem doar în închipuirea ta.
Stătea singur la masă. Mai trecuse un an peste el de la tragedie. Nu-i venea să creadă. Își derula pentru a infinita oară în minte seara respectivă, încercând să găsească ceva de care să se agațe: ceva ce ar fi putut face diferit, ceva ce ar fi putut interpreta ca un semn. Dar nimic nou nu i se iți din cotloanele minții.
Fusese o seară liniștită. Stătuseră toți patru la masă, discutând despre fotbal, istorie și noile iubiri ale Ioanei. Apoi, așa cum făcea de obicei, el se ridicase de la masă, strânsese farfuriile tuturor și se îndreptase spre bucătărie. Și în timp ce așeza farfuriile în chiuvetă, începuse uruitul. La început ca un zgomot de metrou care se apropie de stație, apoi din ce in ce mai asurzitor. Și o dată cu el, cutremurul. 7,6 grade pe scara Richter timp de 57 de secunde.
Un sfert din oraș fusese dărâmat. Și un sfert din blocul său. Sfertul în care se afla camera în care luau masa. Sfertul în care nu se afla bucătăria.
– Iubitule? Iubitule?
– Da?
– Știi că trebuie să plecăm, nu?
– Știu…dar nu înțeleg de ce nu vă pot vedea și în alte zile.
– A încercat să îți explice psihologul: că în ziua asta emoțiile sunt atât de puternice încât recreezi această scenă încă o dată.
– Dar aș vrea să o recreez în fiecare zi.
– Dar asta te-ar împiedica să trăiești!
– Să trăiesc? Voi înțelegeți că eu trăiesc doar pentru această zi din an?
Vorbea singur, nu mai era nimeni în încăpere. Nu că ar fi fost, de fapt, cineva, nici până atunci. Cutremurul îi luase totul. Totul. Mai puțin această zi din an. Ziua în care îi putea revedea pe toți, chiar și pentru câteva momente. Ziua care făcea să merite așteptarea. Se ridică de la masă și se îndreptă spre dormitor. Putea începe numărătoarea. AMR 365.
Follow
Send
Leave a Reply