Tu de ce vrei să fii tată?

Stăteam și eu liniștit în casă, bucuros că nu se întâmplă nimic – nimeni nu se ceartă, nimic nu se sparge, nimeni nu plânge sau nu urlă – când vine copchilul la mine și, din senin, îmi pune una din acele întrebări de nu știi ce să răspunzi și pari boul boilor:
– Tati?
– Da, iubitule…
– Tu de ce-ai vrut să fii tată?
– ………

Am clipit des, exact cum ar face un bou al boilor și, panicat că liniștea dura deja de câteva secunde bune, am bălmăjit o tâmpenie de genul:
– Nu știu, pentru că o iubeam pe mami și m-am gândit că ar fi o idee bună să avem un copil…

Pe bune??? O iubeam pe mami și mă gândeam că ar fi o idee bună să avem un copil. Asta e tot ce-ai putut?? Liniștea totală sau mituirea cu o prăjitură ar fi fost mult mai ok decât răspunsul ăsta patetic.

Acum, la vreo trei zile distanță, în liniștea unei cafenele și după mult timp petrecut gândidu-mă care ar fi fost răspunsul corect, sau cel puțin cel pe care aș fi putut să i-l dau, i-aș spune cam așa:
– Pentru că o iubeam pe mami și m-am gândit că ar fi o idee bună să avem un copil.

Stau și mă gândesc și așa, într-o frază care să nu se întindă pe 10 pagini, nu știu cum aș putea explica oricui de ce am vrut să devin tată. Pur și simplu mi s-a părut pasul firesc al relației noastre: ne iubim, pare că ne e foarte bine împreună, ne dorim să rămânem împreună, deci hai să facem și un copil.
Sigur, cu mintea de acum, e simplu să spun de ce am vrut să devin tată: când mă uit la el, când văd că simt ceea ce simt pentru el, când mă gândesc că am șansa să ajut pe cineva să devină Om Mare, mi se pare firesc ceea ce am făcut. Dar atunci? Ce gândeam atunci că înseamnă să fii părinte are prea puțină legătură cu e am descoperit după că înseamnă să devii părinte. Ș mă refer aici la toate chestiile mișto, dar și la cele grele sau foarte dureroase.

Privită la rece, „dorința” fiecăruia dintre noi nu cred că este altceva decât instinctul de perpetuare a speciei. Adică, de ce ți-ai da viața aia de dinainte, libertatea totală, pe restul vieții într-o „sclavie” modernă în care, fie că accepți sau nu, ești mai mult sau mai foarte mult dependent de acea sau acele ființe la nașterea cărora ai contribuit și tu? Ce om normal la cap și-ar da viața de dinainte de a deveni părinte pe ani în care trebuie să șteargă rahatul de pe altul și de pe el, să nu doarmă, să moară de griji când cel mic se îmbolnăvește sau să sufere când ăla crește și începe să-l ignore. Nimeni! NI.ME.NI.

Noroc, zic eu, că avem impregnat în ADN ideea asta de a duce specia mai departe. Și, ca urmare, creierul nostru, mult mai deștept ca noi, se adaptează și vede toate aceste greutăți (fizice sau psihice) ca pe ceva mișto, ceva necesar, ceva care ne place și ne face viața mai plină și mai frumoasă.

Știu oameni care spun că dacă ar fi știut cum e, n-ar fi făcut niciodată copii. Îi cunosc și n-am nicio problemă că gândesc așa, ba îi admir că au curajul s-o afirme cu voce tare. Căci toți părinții am gândit-o o dată…ok, de multe ori. Doar că unii nu avem curajul să ne-o recunoaștem nici măcar nouă înșine. Și nu e doar din cauză că e greu să crești un copil, ci și faptul că un copil este, fie că realizăm asta sau nu, o oglindă pentru părintele său. O oglindă în care vedem tot ce nu ne place la noi și pe care am reușit să-l ignorăm până atunci. Și nu e simplu deloc.

Da, mi se pare minunat să fiu părinte. În mod particular, mi se pare că am avut mega noroc că sunt tatăl lui Mark. Dar așa cum știu de ce îl iubesc pe el și știu și de ce o iubesc pe Iulia, habar nu am să răspund clar și concis de ce am vrut să devin tată.

Probabil că și din conformare cu normele sociale. Probabil și din ideea de a lăsa ceva în urma mea, căci vreun geniu care să schimbe lumea asta am înțeles destul de repede că nu sunt. Probabil și din frica de a îmbătrâni și de a nu avea pe nimeni care să-mi aducă un pahar cu apă, chiar și la azil, din când în când.

Eu cred că e bine că nu știm exact de ce vrem să devenim părinți. Poate e mai bine ca unele lucruri să rămână un mister și să se întâmple. Căci o lume fără părinți ar însemna o lume fără copii. Și asta mă sperie. Mult mai tare decât mă sperie orice greutate pe care am trăit-o sau pe care mi-o pot imagina că ar putea apărea în viața mea de tată.

Markone, dacă vei citi asta la un moment dat, habar nu am, iubitule, de ce am vrut să devin tată. Dar mă bucur că am făcut-o. A fost cea mai bună idee pe care maică-ta și cu mine am fi putut s-o avem. Căci din această idee la care probabil că nu ne-am gândit prea mult sau prea adânc, ai apărut tu. Și tu, cu siguranță, meritai să trăiești pe Pământul ăsta, așa cum Pământul ăsta avea nevoie de tine. Pentru ce? Habar nu am, dar orice ar fi, o să fie minunat. Așa, ca tine.