Povestea bunicului care și-a bătut nepotul sub ochii nepăsători ai unui parc întreg

Young kid about to be thumped by father

Îl ia de urechi și îi șoptește ceva amenințător. Văd asta din încrâncenarea dinților și grimasa feței.

Respiră, Alex, respiră! Nu te poți certa cu toți cei care își bat copiii! Chiar nu poți!

Nu trec 5 minute. Îl văd cum se ridică și intră nervos după nepotul de cel mult 5 ani în locul de joacă. În timp ce se apleacă pentru a ajunge la el, se izbește cu capul de o bară de metal, ceea ce-l enervează și mai rău. Iar toți nervii lui se revarsă asupra copilului: îl smucește din locul de joacă, trăgându-i o palmă după ceafă și târându-l de tricou afară. Nu-mi închipui decât cum i-aș face fix același lucru.
– Dacă îl mai loviți o dată chem Serviciile Sociale!
– Ce? Vezi-ți, dom’le, de treabă!
Mă pun în fața lui, blocându-i trecerea:
– Știți că e ilegal să bateți copilul?
– Lasă-mă, dom’le, în pace! N-ai văzut c-a urinat acolo?
– Și v-ați gândit că bătaia este soluția, nu?
– ……
– Dar cum ar fi să vă fac și eu la fel?

– Nu face asta, nu-i fute una! Te văd toți copiii și n-ai fi cu nimic mai bun ca el!
– Doamne, cum vreau să-l lovesc!
– Știu…n-o face, te rog!

– ’Mneata, mie? În ce calitate?
– În calitate de apărător al acestui copil. Că văd că dumneavoastră nu-l apărați!
– Hai, dom’le, lasă-mă în pace!
– O dată dacă îl mai loviți, chem Serviciile Sociale!
– Mdada…..

Știți cum e să faci ceea ce trebuie și să ai senzația că faci ceva greșit? Nimeni, NIMENI, nu a mișcat un deget. Nu să vină să încerce să-l oprească, să vină măcar să încerce să ne despartă, să zică ceva. Când suntem martorii unui furt, al unui accident, al unei violențe față de un adult!!!!! reacționăm imediat. Chiar dacă ne este frică, facem ceva. De ce nu face lumea nimic când vede ilegalitatea unui abuz față de un copil? Cum pot rămâne atâția oameni nepăsători, complici la așa ceva? Ce îi învățăm pe copiii noștri când le arătăm că n-avem nicio problemă când alții îi bat, ba din contră, pare că suntem de acord?

Și ca meniul să fie complet: este ora 17:31 și sun la Serviciile Sociale Sector 1. Nu răspunde nimeni, ceea ce-mi spune următorul lucru: Doamnelor și Domnilor, dacă sunteți abuzați și vreți să cereți ajutorul Statului care ar trebui să vă protejeze, aveți grijă să fiți abuzați în timpul programului de lucru. În caz contrar, rugați agresorul, cu mulțumiri anticipate, să revină și mâine cu un nou abuz, ca să aveți cui să-l raportați.

Ce mi se pare comic, dacă nu ar fi tragic, la acești oameni, este că sunt atât de convinși că ceea ce fac este bine, încât nu mai văd evidența din fața ochilor lor. Îl zărisem pe acel copil încă de cu o zi înainte, când își găsise două victime, fetițe, pe care le terorizase non-stop, inclusiv prin a le lovi ușor sau cu vreo jucărie. Oare de ce făcea așa?
Și, de fapt, oare câtă bătaie mâncase acel copil la viața lui, dacă acea palmă și acel tras violent de tricou nici măcar nu l-au făcut să țipe. Copilul nici nu s-a supărat pe bunic, ci a ieșit de-acolo și și-a continuat joaca.

Nu, îmi pare rău: să vă loviți copiii este ceva foarte, foarte greșit! Și foarte, foarte ilegal, dar asta nu pare să vă deranjeze. Știu că majoritatea (conform statiscilor) celor care citesc aceste rânduri o face. Puteți să-mi spuneți mie ce vreți voi: că sunt un bou, că n-am dreptate, că n-am niciun drept să mă bag în familiile voastre sau că ați vrea să mă călcați în picioare. Rupeți-mi mie capul dacă mă prindeți, dar, vă rog, nu vă mai bateți copiii! Bătaia provoacă niște răni fizice, dar mai ales emoționale care, de cele mai multe ori, rămân pe viață. Și orice ar face copiii voștri, ORICE, nu merită așa ceva.

Poate nu putem schimba multe lucruri în țara asta, dar ne putem schimba pe noi. Și făcând asta, îi putem schimba și pe copiii noștri. Căci sunt convins că niște copii care cresc într-o familie fericită, lipsită de violență sau de ilegalități, vor încerca să duplice când vor fi mari ceea ce au văzut acasă în locurile în care vor activa: la școală, la locul de muncă sau chiar în instituțiile publice în care vor lucra.

Cât despre mine, ieri mi-a devenit clar că trebuie să fac ceva. Încă nu știu ce, dar știu sigur că nu mă pot certa cu toții părinții sau bunicii sau bonele care-și bat copiii. Nu pentru că aș obosi sau pentru că mi-ar fi frică, ci pentru că așa nu voi reuși să schimb nimic, iar mulți dintre copiii pe care aș încerca să-i ajut, ar putea suferi și mai tare din cauza intevenției mele. Dar nici nu pot privi impasibil când un copil este lovit de un adult.

Voi cum puteți?

Sursa foto: https://www.everydayfamily.com/

7 Comments

  1. si uneori functioneaza. Caz identic, copil batut de maicasa, copil care batea pe fiica mea. Zi de zi. Pana cand imi iau inima in dinti si la replica senina a mamei ca ea isi revarsa nervii pe copil, ii zic ca e abuz si ilegal si etc. A 2a zi s-a schimbat (in bine) si situatia copilului ala, si a copilului meu.
    Uneori oamenii fac din subconstient, lovesc pt ca au fost loviti in copilarie si nu au primit alta forma de educatie si de exemplu si sunt convinsi ca asta e singurul mod.

  2. Citat:
    Când suntem martorii unui furt, al unui accident, al unei violențe față de un adult!!!!! reacționăm imediat.
    /citat
    Pe draqu, daca esti batut pe strada sau in tramvai, nu se baga nimeni.
    Tot ce ii intereseaza e sa nu fie ei cei batuti.
    Daca un copil este batut, poti suna la 112, zici ca ti s-a parut ca vrea sa il rapeasca. Daca il mai si filmezi, esti acoperit.
    Sistemul este profund defect, de aceea trebuie carmit astfel incat sa-si faca treaba. Cei de la Serviciile Sociale nu au cum sa intervina rapid, mai repede vine Melitia.

    • Mersi de info. Dar nu sunt de acord cu tine, sau sunt doar parțial: cred că dacă mai mulți oameni ar lua atitudine ar reuși să-i convingă și pe alții să nu mai asiste nepăsători. Sau cel puțin asta sper.

  3. Buna. Citesc articolul tau si sunt total de acord cu tine. Simt o inversunare combinata cumva cu un sentiment de neputinta… acel copil va face acelasi lucru pe il vede la bunici/parinti, fapt pe care unele generatii de parinti nu vor sa il inteleaga.

    Acum vin cu o marturisire personala dupa niste ani buni in care am citit cum functioneaza emotiile umane, cum ne afecteaza, cum ne putem controla etc. Nu vreau sa ii zic dezvoltare personala, prefer sa ii spun maturizare si auto-educare. Desi parintii mi-au aratat ca ma iubesc, mama a avut rabdare cu mine destul de rar si de cate ori o provocam (in sensul ca avea de-a face cu un copil foarte energic, incapatanat si cu o personalitate puternica), acel dram de rabdare se ducea pe apa sambetei si urma inevitabilul. Dintotdeauna am stiut ca palmele ei, trasul de par, tipetele, singurul pumn in spate, singura data cand capul meu a izbit dulapul nu au fost rau intentionate. Erau din nestiinta. Din nestiinta de a spune in cuvinte ce o deranja, cum si-ar fi dorit sa fiu, din nestiinta de a face haz de necaz de situatia creata, de a se detensiona pe ea si implicit pe mine. Tocmai de aceea cand se intampla sa o supar, iar ea nu stia cum sa reactioneze altfel decat dandu-mi palme, eu nu ma lasam traumatizata, ci ripostam. Niciodata nu am plecat capul si nici nu am ridicat mana sa ma feresc, ci incercam sa scap dand in ea cu mainile si cu picioarele. Acest lucru nu antrena si mai multe palme, ci cumva consuma toata energia aceea negativa si tensiunea. Banuiesc ca asta era modalitatea mea de a ii spune ca nu asa se rezolva problemele si ca vreau sa ma lase in pace. Stiam ca se simte vinovata pentru ca de la cat de mult plangeam, incepeam sa sughit. Remediul era o canuta de cacao cu lapte cald. Sau daca adormeam, la trezire primeam ciocolata de casa sau alta prajitura care se facea rapid pentru ca sentimentul de vinovatie pe care il traia probabil era sfasietor si nu suporta ideea sa nu ma vada trezita cu zambetul pe buze. Evident, suferinta a fost acolo multa vreme, si o trauma a existat – s-a vazut in ce povestesc mai jos, insa am fost si sunt puternica. Multa vreme am condamnat-o pentru toate acele episoade sumbre si pentru faptul ca nici acum nu recunoaste ce a facut si evita subiectul de cate ori incerc sa discut, insa ma gandesc la toate momentele de iubire si apreciere si rabdare pe care le-am primit de la ea, la iubirea neconditionata pe care mi-a oferit-o, la cum au fost parintii ei, pe care nu i-am cunoscut, la cum o fi fost sa nasti un copil in 89, in debandada aceea generalizata, sa il cresti in anii 90, la cum generatia ei de mame nu a avut decat niste carti sumare despre cresterea unui copil…

    Acum desi pare o alta poveste, e in stransa legatura cu cele de mai sus. Acum cateva luni am salvat doi pui de catel dintr-un camp impreuna cu prietenul meu. Toate bune si frumoase, doar ca ne-am dat seama rapid ca fusesera maltratate, chinuite, batute. Am stiut ca o sa fie mult de munca, va trebui sa avem rabdare cu ele, sa le acordam mult timp si atentie. Au venit repejor si momentele grele, in care imi pierdeam rabdarea si nu stiam ce au, ce vor de la mine, ce as putea sa fac sa le ajut pe ele si sa imi usurez si eu viata. Ce sa vezi, m-am pomenit smucind lesele, iar mai apoi, intr-un moment de intuneric absolut in mintea si inima mea, au urmat niste alte smuceli mai grave, moment in care am izbucnit intr-un plans isteric. Efectiv, ma uram. Atat de intuneric era, incat nici nu mai stiu ce am facut… Dar m-am oprit si nu mai puteam sa le privesc in ochi… Le salvasem dintr-un camp, stiam doar ca fusesera batute si traumatizate, stiam ca trebuie sa am foarte multa rabdare cu ele, si eu ce faceam?!…

    Copii inca nu am, dar stiu ca nici cu ai mei, nici cu ai altora nu as recurge niciodata la palma aceea nemernica. Am facut-o in schimb cu cateii si asta mi-a demonstrat ca trauma nu era pe deplin vindecata… Am stat de vorba cu prietenul meu, am articulat tot ce simteam atunci ca sa pot intelege ce s-a intamplat si s-a facut lumina.

    Inapoi la ideea din articolul tau, eu cred ca violenta verbala provoaca violenta fizica. Am fost martora la atat de multe discutii intre parinti si copii in care parintii dadeau efectiv dovada de nesimtire fata de copiii lor, cu replici taioase si de-a dreptul penibile. Cred ca isi inchipuiau ca discuta cu un adult, nu cu un copil a carui personalitate trebuie modelata. La fel ca tine, stateam sa ma intreb daca sa intervin sau nu. N-am avut curaj, tot ce am putut sa fac a fost sa arunc o privire confuza parintelui/bunicului respectiv. Ceea ce nu se va mai intampla de acum incolo, fiindca o sa intervin de cate ori va aparea ocazia. In definitiv, voi sti sa ma apar daca e sa se lase cu bataie… 😛 frecventez cursuri de autoaparare 🙂

    Iti multumesc pentru acest text, acum o sa ii sun pe ai mei sa le zic ca ii iubesc…

    Toate bune,

    Madalina

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*