Nuielușa lui Moș Nicolae

Ieri m-au invitat cei de la Antena 1 să povestesc un pic despre Moș Nicolae, Moș Crăciun, dacă le spunem copiilor adevărul, când, ce cadouri cumpărăm etc. La un moment dat, Lucsandra, cea cu care stăteam de vorbă, mă întreabă:
Și…despre nuielușa lui Moș Nicolae ce părere ai?

Întrebarea asta a venit după ce mai devreme eu îi povestisem că i-am spus de mic lui Mark că nu există Moș Crăciun, dar că acest lucru nu ar trebui să îi ia vreun pic din magia Crăciunului, căci, de fapt, Moș Crăciun sunt și mami și tati, dar și bunicii, mătușa, prietenii etc. Și că această sărbătoare ar trebui să fie mai mult despre timpul petrecut în familie, despre a fi mai buni, despre iubire și multe altele, decât despre un personaj imaginar. Bun, și după ce povestisem toate astea, a venit întrebarea:
– Deci la voi în familie copiii nu sunt aduși de barză, nu?

Se vede că nu mă cunoștea absolut deloc domnișoara reporter. 🙂 Așa că dacă la întrebarea cu barza nu am insistat, când am auzit despre nuielușa lui Moș Nicolae, am tras aer în piept și am răspuns ceva de genul:

– Uite, tu pare că pur și simplu vrei să mă provoci. 🙂 Nu, nu cred că ar trebui menționată vreodată nuielușa, așa cum nu ar trebui să le spunem copiilor că vor primi daruri de la Moș Crăciun doar dacă sunt cuminți. Asta este o prostie. Toți copiii merită să primească daruri. Și, mai mult, niciun copil nu ar trebui să-și propună să fie cuminte.

Bun, pentru că la Antenă am fost pe fugă, simt nevoia să vin să detaliez un pic aceste lucruri în care cred. Mi se pare că una din chestiile cele mai nasoale pe care le-a trăit generația mea pe vremea când eram copii era această permanentă amenințare cu diferite repercusiuni: dacă nu ești cuminte, nu vine Moș Crăciunvezi că dacă nu încetezi cu smiorcăiala, s-ar putea ca Moș Nicolae să-ți lase doar o nuielușă…dacă nu te oprești acum din plâns, îți dau eu motive să plângi…și tot așa.
Și nu înțeleg cum naiba de unii au ales să uite cât de nașpa s-au simțit atunci și de ce li se pare că acele amenințări au funcționat. Adică, firește, ele or fi funcționat pe termen scurt, până venea Moșul sau trecea pericolul, dar apoi tot făceam fiecare ce voiam să facem, nu?

De asemenea, pe cuvânt de onoare dacă înțeleg de ce le spuneți, cei care le spuneți, copiilor că trebuie să fie cuminți? Și, mai important, cum definiți chestia asta? Adică să fie cuminți ca să nu vă facă pe voi de râs? Sau să nu strice ceva? Sau cum? Și ați stat vreo secundă să vă întrebați ce ajung să fie copiii cuminți? Că eu cred că ăștia au cele mai mari șanse să fie niște adulți cuminți, adică obedienți, genul care nu deranjează, care nu au curajul să-și spună părerea sau să-și argumenteze nemulțumirea.
Și, pe bune, mi se pare că se vede la nivelul societății noastre că suntem o generație de oameni cuminți, mai degrabă preocupați să nu deranjăm decât să fim în stare să ne cerem și apărăm drepturile.

Niciun copil nu se naște cuminte și nu ar trebui să-și propună să fie cuminte. Copiii ar trebui să încerce lucruri, să exploreze, să greșească, să persiste în greșeli, să facă tâmpenii și tot așa. Iar noi, părinții, ar trebui să fim acolo cât să ne asigurăm că lucrurile nu o iau pe o pantă periculoasă, un drum care poate duce la ceva foate, foarte grav. Altfel, că a luat o notă mică sau că nu a dat o dată Bună ziua sau a spart geamul vecinilor…Copiii vor face și vor încerca aceste lucruri, căci e în firea umană să testezi limitele ce ți se impun. Așa că dacă tot o vor face, nu mai bine să știm și noi despre ele? Nu mai bine să vină să ne spună ce au făcut, pentru a-i putea ajuta, decât să ne trezim în fața unui fapt împlinit, luați pe nepregătite?

Așa că atunci când vine vorba de Moș Nicolae sau Moș Crăciun sau orice altă ocazie când pot sau vreau să îi cumpăr un cadou copilului meu, nu mă gândesc niciodată dacă îl merită, dacă a făcut ceva pentru el (nu e o remunerație, e un cadou, diferență enormă), dacă a fost cuminte sau nu. Mă gândesc cum aș putea să-l surprind, să-i fac o surpriză pe care să și-o amintească peste ani și astfel să mai întăresc relația pe care vreau s-o am cu el nu acum, ci atunci când va fi el adult.

Cu siguranță copilul meu nu va fi un adult cuminte, căci n-a fost și nici e un copil cuminte. E copil, atât. Dar sper să fie un adult căruia să-i facă plăcere să pună mâna pe telefon și să-mi spună:
– Băi, tată, hai să te scot la o cafea să-ți povestesc ce tâmpenii am mai fâcut cu prietenii/iubita/copiii mei!

sursa foto: realitatea.net

1 Trackback / Pingback

  1. mihai vasilescu blog | Ce mi-a plăcut (săptămâna 144)

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*