Iubirea necondiționată a unei mame

Astâzi, când se împlinesc 17 ani de la tragedia din 2001, am dat peste acest articol din The Guardian, primul interviu oferit de mama lui Osama bin Laden. O mamă care înțelege cât de mult rău a putut să facă băiatul ei, dar nu poate accepta, nici după atâta vreme, că ar fi vina lui. O mamă care înainte de a fi orice altceva, este mamă.

Sunt convins că dacă aș fi citit acest articol pre-2011, anul nașterii lui Mark, aș fi fost extrem de dezamăgit de felul de a gândi al femeii. Răul este rău, indiferent cine îl face și trebuie condamnat ca atare, aș fi spus atunci. Femeia aceasta ar fi trebuit să-și renege fiul și să-l înfiereze pentru faptele abominabile pe care le-a comis. Oricât iubești pe cineva, nu ai cum să “rămâi” alături de el în orice condiții.
Așa aș fi gândit și probabil că aș fi avut dreptate. Sau, mai corect spus, aș fi avut dreptatea mea.

Doar că între timp am devenit tată. Și, ca urmare, astăzi am citit acest interviu cu o altă viziune asupra vieții. Cred în continuare că ceea ce a făcut Osama este groaznic și ar fi meritat o moarte mult mai grea sau o viață în chinuri pentru a încerca să compenseze enorma suferință pe care a provocat-o. Dar recunosc că m-a înduioșat povestea mamei lui. Și o admir pentru curajul de a îi lua apărarea, atâta cât se poate, copilului ei, care a fost în același timp și cel mai detestat și urmărit om de pe Planetă.
Cred că declarațiile ei surprind cel mai bine ce înseamnă să fii părinte: să rămâi în colțul copilului tău, indiferent ce face sau nu face el. Chiar și atunci când numele său este Osama bin Laden. Să pui mai presus dragostea decât orice alt sentiment sau datorie civică. Să nu vezi răul din el chiar și atunci când răul din el se vede peste tot.

Când aveți timp, citiți acest interviu. Sau uitați-vă la această prezentare de la TED a lui Sue Klebold, mama unuia din băieții care au comis atacul de la Columbine. Ca și mama lui Osama, și Sue încearcă de atunci să înțeleagă ce s-a întâmplat, cu ce a greșit ea, ce ar fi putut face altfel etc. Și în același timp în care înțelege atrocitatea comisă de băiatul ei, nu are puterea, de fapt nu are cum să îl părăsească. Simte, mai presus de orice, că trebuie, măcar ea, să îi rămână alături, să spună și povestea băiatului care a fost înainte de a deveni un criminal.

E greu să fii părinte. E infernal sau imposibil, îmi închipui, să fii părintele unui criminal sau al unui terorist. Vina cu care trăiești, întrebările pe care ți le pui, groaza de a te întâlni cu vreo victimă sau cu familia unei victime etc trebuie să fie ucigătoare. Dar deasupra tuturor acestor lucruri, dacă ești cinstit cu tine însuți, probabil că răzbate dragostea părintească necondiționată.
Majoritatea avem norocul de a nu trebui să trecem printr-un asemenea supliciu. Dar asta nu ar trebui să ne oprească să le arătăm și să le spunem copiilor noștri zilnic cât sunt de minunați. Cât de speciali sunt pentru noi și cât de mult îi iubim. Sunt convins că dacă am face asta mai des și mai mulți, multe din evenimentele urâte din viața noastră, cum ar fi 9/11 sau Columbine ar putea fi evitate. Nu toate, dar mult mai multe. Căci iubirea unui părinte este cea mai puternică forță din acest Univers.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*