Disprețul față de propriul copil

Duminică seară, ca orice bucureștean care se respectă, mă găseam și eu prin Mega Image, cumpărând niște portocale. La un moment dat am auzit în spatele meu o voce veselă de copil care chițăia ceva și apoi, imediat, o voce disprețuitoare de femeie:
– Ce o iei pe-acolo? Nu vezi că tre’ s-o luăm pe aici?
M-am întors și am zărit-o pe doamna respectivă. Fața era în concordanță cu tonul vocii, disprețuitoare, ceva foare asemănător cu fața domnului din poză.
M-am gândit că poate a fost o întâmplare, că poate femeia era obosită (ceea ce nu ar fi fost oricum o scuză), că mai știu eu ce. Dar nu, mai petrecând și eu și ele ceva timp pe la standul de legume, am auzit-o vorbind pe același ton, indiferent despre cine sau ce vorbea.
Am plecat spre casă încercând să-mi răspund la această întrebare: Cum ajungi să îți disprețuiești propriul copil?
Înțeleg că te poate scoate din minți. O, cum te poate scoate din minți un copil, îți apasă toate butoanele pe care nu le-ai vrea niciodată apăsate. Înțeleg că te poate exaspera cu aceeași întrebare tembelă sau cu același comportament repetitiv. Înțeleg să simți că vrei să-l arunci de la geam, pe el sau pe tine. Înțeleg dezamăgirea pe care ți-o poate provoca un copil, care nu prea se compară cu nimic altceva. Înțeleg toate acestea, le-am trăit și pot empatiza cu părinții care trec prin asta, chiar dacă unii spun că n-ai voie să ai sentimente negative față de copiii tăi. Când e vorba de sentimente, nu există ai sau n-ai voie, căci nu te poți controla cum simți. A, te poți minți că nu simți una sau alta, dar asta n-are cum să fie bine, nici pentru tine, nici pentru copil.
Dar dispreț? Ăsta nu-l înțeleg. În capul meu ajungi să disprețuiești pe cineva care se poartă oribil față de tine, orice ar însemna asta. Disprețul, față de alte sentimente, e mai greu să-l ascunzi, poate și pentru că vine de undeva din străfundurile noastre: disprețuim pe cineva pentru că ne-a rănit/ne-a greșit atât de tare, încât chestie asta se vede, se aude prin fiecare por al nostru. Ne arătăm disprețul față de cineva cu fiecare ocazie care ni se arată, atât de tare ne-a marcat persoana respectivă.
Deci cum să ajungi să îți disprețuiești propriul copil? Căci nu cred că poți să disprețuiești pe cineva pe care-l iubești. Poți, dar înainte trebuie să nu-l mai iubești și abia apoi începi să-l disprețuiești. Iar eu cred că orice părinte normal la cap, indiferent cum se poartă față de copilul său, indiferent dacă, cum și cât îi arată, își iubește copilul. Deci, după capul meu, nu prea are cum să-l disprețuiască.
Și nu e vorba doar de doamna de aseară. Câți dintre noi nu știm părinți care vorbesc despre copiii lor ca despre ultimii proști?
– Cine, mă, ăsta, e prostul clasei!
sau
– Ce să te duci tu nu-știu-unde, tu nu ești în stare să te legi la șireturi!

Nici măcar nu contează ce spun pe gură, ci felul cum o spun (pe care, din păcate, nu am cum să-l redau în scris) și dezgustul evident de pe fața lor.
Ce așteptări să ai de la un copil ca să ajungă să facă ceva atât de greșit, sau, din contră, să nu facă un anumit lucru și tu să ajungi să simți asta? Ajutați-mă, că nu înțeleg.

Căci pe cât de neînțeles mi se pare asta, pe atât de mare mi se pare impactul asupra copilului. Noi, părinții, de multe ori ne gândim că dacă spunem ceva sub masca unei glume sau a unor vorbe de duh, copiii nu vor înțelege ce spunem noi și, așa, toată lumea va fi mulțumită, noi reușind să ne calmăm pentru că ne-am verbalizat supărarea, iar ei luând-o ca pe o glumă. Dar nu e așa. Copiii sunt mult mai atenți și mai receptivi la tonalități, grimase etc decât ne închipuim și ne-am dori noi. Pentru că se uită la noi ca la niște zei (știați asta, nu?), vor sesiza orice schimbare în comportamentul nostru.
Mark, atunci când face vreo glumă la care râd cu poftă, mă întreabă „Am zis ceva simpatic?” apoi se chinuie minute bune să mai zică ceva la fel de funny, doar ca să râd datorită lui. La fel, când mă enervează cu ceva și încerc să îi zic acest lucru pe cel mai calm ton cu putință de fiecare dată, dar de fiecare dată, mă întreabă „Acum ești supărat pe mine/țipi la mine?”.
Deci ce simt ei, micuții, când văd un părinte dezgustat de prezența lor? N-au cum să întrebe ce s-a întâmplat, pentru că aș băga măna în foc că dacă ajungi să-ți disprețuiești copilul, nu prea stai de vorbă cu el despre lucrurile importante din viață, nu credeți? Așa că încearcă orbește să reintre în grațiile părintelui. Doar că disprețul, spre deosebire de frustrare, exasperare și altele, nu are cum să treacă cu una cu două. El e împământenit în noi și cu greu mai poate fi dezrădăcinat de acolo. Și, cu siguranță, un copil nu are instrumentele necesare pentru a reuși acest lucru.
Așa că, cel mai probabil, copilul își internalizează disprețul părintelui. Se gândește că e ceva atât de greșit cu el, dacă până și propriul părinte îl disprețuiește. La ce duce asta? Habar n-am, dar sunt convins că la niște lucruri extrem de nasoale.

Îmi cer scuze dacă articolul nu face prea mult sens. Nu sunt vreun specialist și, în plus, m-a marcat tare reacția femeii de aseară, așa că deși l-am scris după atâtea ore, tot „la cald” e scris. Doar că i-am văzut fața acelei fetițe aseară și i-am văzut disperarea de a intra în grațiile mamei. Și cu ce a ajutat-o pe fetiță asta, că am văzut eu? Cu nimic. Căci singura persoană care ar fi trebuit să vadă asta, era prea ocupată să-și arate disprețul. Trist, foarte trist.

Sursă foto: ‪www.onlyyouforever.com

6 Comments

  1. Si mama mea a fost la fel ca doamna descrisa. Toata viata am încercat sa ii intru in gratii, pana la adolescenta când am aflat ca eu eram motivul nefericirii ei.adica era cu tata doar ptr ca aparusem eu,iar parintii ei nu o primeau cu un copil acasa. De când am aflat asta(ea mi-a reproșat ca sunt necazul vietii ei) am început sa o dau in bara rau de tot…sa las balta facultatea si sa plec in occident cu un tip cu 20 ani mai in varsta,cu un divort si un copil. Dupa o luna împreună am rămas însărcinată si am facut aceeasi greseala ca mama mea…tanara cu un copil, cu un partener pe care daca l-as fi cunoscut înainte asa cum il cunosc acum sigur nu l-as mai fi avut in viata mea; si aceeasi problema:nu am unde ma întoarce. Sunt frustrată la rândul meu si am momente in care ,,ma seaca de orice putere si sentiment copilul meu,mai ales ca e leit tatăl lui,, si conatientizez ca gresesc atunci când tip la copil ca mi-a distrus viata. …Morala: Am copiat viata mamei mele ad-literam, fără sa îmi dau seama pentru ca in subconstient îmi doream mereu sa mă iubească.acum e prea târziu sa schimb ceva din trecutul meu si sper sa reușesc sa ,,ingrop,, anumite comportamente invatate de la ea. Noroc ca am băiat si se termina ciclul relational mama-fiica. Nu judeca…habar nu ai de ce ce purta femeia aia, si mai ales ce e in sufletul ei

    • Margo, din ce povestești tu, ai avut o viață foarte grea, la fel ca mama ta și-mi pare tare rău pentru asta. Nu am pretenția că înțeleg, pentru că aș fi ipocrit, dar trebuie să vă fi fost extrem de greu.
      Din ce povestești tu, mie mi se pare că nu vii decâ să întărești ceea ce afirm eu, și anume că din cauza acelui comportament al mamei tale tu, simțindu-te vinovată ai făcut niște alegeri pe care acum le consideri greșite.
      Nu știu care e soluția corectă, dacă există vreuna. dar, poate, unele povești pot fi schimbate dacă ne propunem acest lucru. Nu crezi?

  2. Da, foarte trist. As avea de spus cateva chestiuni. In primul rand, mare atentie cand criticam parinti. Pentru parintii coplesiti, asa cum sunt multi astazi, reactioneaza si mai prost cand cineva ii face sa se simta mai vinovati decat se simt deja. Cred ca femeia de care vorbiti era undeva departe. Ea a uitat cine este adica mama copilului care are un nume…. si care, ca si ea, este unic si nepretuit. Ar trebui sa aflam care ar putea fi motivele pentru care e asa chinuita femeia. Unii oameni se chinuie singuri, altii sunt chinuiti de catre altcineva, altii si si.Din pacate, o mama trebuie sa fie intai de toate mama si sa cultive in copil tot ce-i mai bun si frumos. Dar daca ea este umilita, nedreptatita, exploatata….asa cum multe patim, cu ce inima mai vii in fata familiei? Nu-si dispretuia copilul…..isi dispretuia viata, se dispretuia pe sine, neputinta ei. Femeile trebuiesc ocrotite,inconjurate de bine si frumos pentru ca ele sunt purtatoare, datatoare si sustinuitoare ale vietii. Femeia inseamna viata si ranile sale sunt fatale pentru ea si cei din jur. Deci, ajutati-o…

    • Irina, în situația pe care o prezinți tu, ai dreptate. Cu toate acestea, copilul acela sau oricare altul, nu are nicio vină, deși el suferă fără să înțeleagă de ce. Repet, nu sunt specialist, dar cred că un părinte, mamă sau tată deopotrivă, ar trebui să aibă ca misiune protejarea copilului. Orice ar însemna asta și oricât de greu ar fi.

  3. BUna ziua,
    Am citit cu interes articolul. Am 3 copii pe care ii cresc mai mult singura, sotul se implica doar cu bani si sprijin tehnic prin casa ( care s-a redus si el simtitor, pe masura ce am invatat singura ce e de facut ). Mi-am dorit mult copii si familie, si chiar o familie numeroasa, am fost dispusa sa renunt la mine pentru ei toti. De ce raspund la articol, copilul mijlociu ma ” seaca ” de toata bunavointa, rabdarea, cheful ..E un copil destept, ff razvratit, ce nu vreau sa faca fix aia face, nici nu apuc sa i spun sa nu faca… parca mi-ar citi gandurile !! Si dureaza de ani de zile si se amplifica pe zi ce trece, am incercat diverse abordari am incercat comparatia cu fratii: aratandu-i ca are fix aceleasi lucruri ca si fratii, aceeasi mancare, aceleasi haine…Nu a ajutat nmk, nemultumirea copilului si agresivitatea si rautatile lui au crescut, implicit frustarea mea ca parinte care simte ca nu mai poate si nu inteleg de ce, odata ce are acces la educatie, la aceleasi conditii de mediu ca si ceilalti copii !! Nu stiu daca pot spune ca imi dispretuiesc unul dintre copii, dar am momente cand simt ca mi-i s-a luat sa aud cat de nemultumit si suparat pe viata este, cat de nefericit !! Am incercat sa-i explic cum e treaba cu fericirea, am incercat sa-i spun ca e mai usor sa fie fericit pt tot ceea ce are, decat nefericit pt micile chestii care ii lipsesc. Am obosit sa fiu mereu prezenta pentru plangeri, pentru nemultumiri, pentru a avea cui sa isi parasca fratii , si evident neasumandu-si niciodata responsabilitatea!!Poate sunt doar un parinte obosit, dar uneori imi doresc sa am o bagheta magica si macar in week-end sa devina un copil mai pacifist !… micul razboinic se apropie de 7 ani

    • Cristina, pare că îți este tare complicat. Aș vrea să te pot ajuta, dar n-am calificarea necesară. Daca dorești, te pot pune în legătură cu Iulia, soția mea, care este specialist în parenting.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*