Cum a fost când trebuia să devin tată și nu s-a mai întâmplat

“Când ți-a fost cel mai greu, ca tată?

Când era să devin tată și nu s-a mai întâmplat.”

 

Am recitit de curând un inteviu pe care l-am dat spre sfârșitul anului trecut și am dat peste întrebarea și răspunsul de mai sus. A fost un interviu cu întrebări trimise pe mail și când am văzut întrebarea, acest răspuns mi-a venit în cap aproape instantaneu. Apoi, am stat să mă gândesc dacă ar trebui să-l scriu sau nu, fiind vorba de un subiect pe cât de dureros, pe atât de tabu, respectiv pierderea unei sarcini. Apoi mi-am adus aminte o chestie în care cred tare: când vine vorba de subiecte tabu, cel mai bun lucru pe care-l poți face este să vorbești despre ele.
Așa că astăzi vreau să povestesc cum am trăit și ce am simțit eu acum 10 ani și ceva când noi am pierdut o sarcină…

Eram proaspăt căsătoriți și în luna de miere am aflat că vom deveni părinți. Au urmat câteva săptămâni în care am simțit că plutim, ne făceam planuri, negândindu-ne niciun moment măcar la posibilitatea vreunei probleme.
Apoi, prin săptămâna a 8-a, ginecologul i-a recomandat Iuliei să facă o analiză a cărui rezultat arăta foarte îngrijorător. Nici în acel moment nu am simțit că s-ar putea întâmpla ceva…definitiv. M-am gândit că vom merge la doctor și el îi va da un tratament și totul va fi ok până la urmă.
A doua zi ne-am dus la doctor, am intrat amândoi în cabinet și imediat ce a citit rezultatul analizei ne-a spus că cel mai bun lucru pe care îl putem face, singurul lucru, este un chiuretaj. Atunci, pe loc.

Știți sentimentul acela când stai relaxat, râzi sau faci ceva ce-ți place și-n secunda doi primești un telefon care îți dă toată lumea peste cap? (sper că nu!!) Asta am simțit eu atunci.
A fost pentru prima oară în viața mea când m-am simțit neputincios. Mic. Fără nicio putere. Nespecial. Cu toții ne credem zei, supereroi, diferiți ca restul. Și pe toți are grijă viața, la un moment dat, să ne readucă cu picioarele pe pământ. În cazul meu, acela a fost unul din aceste momente, dacă nu cumva chiar Momentul.
A fost tot pentru prima oară când am trăit sentimentul pierderii definitive. Până atunci, indiferent ce am pierdut și indiferent dacă a fost pentru totdeauna, în primul moment al pierderii am avut de ce să mă agăț, ceva care să mă ajute să merg mai departe. În acel sfârșit de octombrie 2006 a fost pentru prima oară când, ieșind din clinică pentru o gură de aer, m-am prăbușit. La propriu și la figurat.

Neștiind ce să fac, am început să dau telefoane. Mi-am sunat sora să îi spun ce se întâmplă și să o anunț că nu mai megem cu toată gașca de prieteni la Madrid. Aveam bilete la celebrul meci Real – Steaua de pe Bernabeu, cel cu autogolul lui Bănel. Săracu’ de el. Săracu’ de mine.

Și am mai simțit ceva: nevoia unei a doua șanse, unei revanșe chiar atunci. Este sentimentul pe care îl știe orice sportiv: când pierzi un meci important, tot ce îți dorești este ca exact atunci că mai joci un asfel de meci încă o dată. Și încă unul, și încă unul, și încă unul până când reușești să-l câștigi.

Din fericire, nici în sport și nici în viață, a doua șansă nu-ți vine imediat, pentru că probabil ai rata-o cu brio.
Atunci am învățat (dar am conștientizat asta mult mai târziu) că pentru a te vindeca (cât de cât) complet ai nevoie de timp ca să-ți jelești pierderea. E valabil în sport, e valabil în orice aspect al vieții și e mai ales valabil când pierzi pe cineva.
Căci noi asta am simțit. Și asta simte orice părinte care pierde o sarcină, fie el femeie sau bărbat, oricât de incipientă. Ok, aproape orice părinte. Pentru toți ceilalți poate fi oar o celulă, un făt, un “viitor nedefinit”. Pentru părinți este un copil, fie că îl pierzi la câteva săptămâni sau la câteva luni.

Cum am trecut noi peste? Încet. Cu timpul. Cred că a fost un noroc că majoritatea prietenilor a fost plecată în acele zile, pentru că am avut timp suficient să fim doar noi doi și durerea noastră. Fără îmbărbătări, fără oameni care să îți spună că o să fie bine. Nimeni nu vrea să audă asta atunci, ai vrea doar să urli că nimic n-o să mai fie bine de atunci încolo și că tot ce vrei este să îți primești copilul înapoi.
Au fost acele zile în care ne-am uitat la seriale și ne-am plimbat mult. De cele mai multe ori în tăcere. De câteva ori povestind despre el. Sau ea. Dar împreună. Mereu împreună. Am reușit să nu fugim (și) unul de altul.

Ce-am învățat din această experiență? Nimic. Sau nimic pe care mi-aș fi dorit neapărat să-l învăț. Poate doar faptul că într-adevăr, atunci când un copil se naște, este un miracol. La câte căcaturi se pot întâmpla în cele 9 luni, nașterea este egala unui miracol. Dar chiar nu țineam neapărat să aflu asta.

Am scris mai sus că orice părinte, bărbat sau femeie, suferă când pierde o sarcină. Nu am pretenția că suferim la fel și cred că femeile suferă mult mai mult: fizic, emoțional, cu risc asupra sănătății viitoare etc. Dar să știți că și tații suferă în foarte tare. Și foarte mult. Poate mulți nu o arătă, din cauza aceastei etichete sociale tâmpite că noi trebuie să fim mereu puternici, să nu ne arătăm partea vulnerabilă.
Dar de suferit, suferim și noi. Și noi pierdem ceva ce nu mai putem aduce înapoi. Și gândul că nu vă putem proteja atunci când aveți mai multă nevoie de noi e ucigător. Am mai zis-o și o s-o repet la nesfârșit: nu înțelegi ce înseamnă să te simți neputincios până nu treci printr-o experiență nasoală legată de copil (pierderea unei sarcini, boală sau, Doamne ferește,….).

Sunt un optimist. Știu că nașterea acelui copil ar fi însemnat să nu-l mai avem niciodată pe Mark. Căci indiferent cum ar fi fost acel copil, el n-ar fi fost Mark. Iar Mark al nostru este pur și simplu minunat. Și nu l-aș da la schimb cu nimeni.
Dar dacă aș putea alege, aș alege cu ochii închiși și aș da ani mulți din viața mea ca Mark să mai aibă acum un frate sau o soră care tot prin mai să împlinească 10 ani.

Doar că asta nu se mai poate. Și atunci când îmi aduc aminte, doare. Poate nu ca acum 10 ani, dar tot doare.